cautatorul: Basilica Sf. Petru

Este biserica cel mai mult asociată cu imaginea papalităţii. Deşi Arhibasilica Sf. Ioan în Lateran este sediul real al papalităţii, catedrala arhidiocezei romane şi "biserică mamă a lumii catolice", basilica Sf. Petru este un simbol mult mai cunoscut al Sfântului Scaun şi un loc de pelerinaj mult mai important. De fapt, mai toţi papii au preferat să oficieze la Sf. Petru. Lateranul a fost prima basilică şi a devenit sediul papalităţii pentru că acolo a donat mai întâi un teren împăratul Constantin cel Mare şi tot acolo, susţine legenda, s-ar fi botezat. În realitate, s-a botezat în 337 (pe patul de moarte) în noua sa capitală, Constantinopol. Şi încă în ritul arian - o ramură a creştinismului considerată erezie chiar şi în epocă. Sf. Petru şi-a câştigat poziţia atât datorită vechimii, fiind construită tot în vremea lui Constantin cel Mare, câţiva ani mai la vale de basilica de la Lateran (lucrările au început în anul 322 şi au durat cam 30 de ani), cât şi poziţiei. Pentru că se spune că în circul construit de Caligula la poalele dealului Vatican ar fi fost crucificat apostolul Petru; pentru că tradiţia susţine - şi, pe cât se pare, ar exista şi ceva dovezi în sprijinul tradiţiei - că mormântul lui Petru este chiar sub altarul basilicii; pentru că noul lăcaş de cult se afla în coasta palatului pontifical cel mai bine situat - pe un deal care domina Cetatea Eternă, vizibil de pe orice stradă, dar şi care era mai uşor de apărat. Altfel, locaţia deţinea o importanţă religioasă, încă înainte de apariţia creştinismului. Un templu al lui Cybele a continuat să existe în zonă, mulţi ani după ridicarea lăcaşului creştin. Una peste alta, Sf. Petru a devenit altarul preferat de papi, până în prezent. Şi, deşi nu s-a uitat faptul că Basilica Lateran este sediul pontifical, s-a depus mult mai mult efort pentru înfrumuseţarea construcţiilor de pe Vatican. O dovadă a faptului că biserica vaticană era preferată celei laterane rezidă şi în faptul că aici l-a încoronat papa Leon III pe Charlemagne drept împărat al francilor. În 846, dat fiind poziţia sa în afara zidului aurelian, vechea basilică Sf. Petru a fost jefuită şi arsă de un raid al piraţilor arabi. După refacerea ei, papa Leon IV a decis construirea "Zidului Leonin" în jurul Vaticanului.
Neglijată cea mai mare parte a sec. 14, ca majoritatea lăcaşurilor din Roma, câtă vreme papalitatea a rezidat în sudul Franţei la Avignon, clădirea ajunsese în stare de paragină avansată. Unele lucrări de reparaţii s-au făcut, dar nu au rezolvat problema, ba pe alocuri au făcut-o şi mai spinoasă. În cele din urmă, în 1506, papa Iuliu II a decis demolarea vechii basilici din sec. 4 şi construirea uneia noi, mai mare şi mai fastuos decorată, în conformitate cu noile cerinţe ale papalităţii şi noile percepte ale Renaşterii. Dar şi în conformitate cu dorinţa sa de a avea un nou lăcaş de cult pentru magnificul său viitor mormânt, care tocmai fusese încredinţat spre realizare lui Michelangelo (las' că, până la urmă, mormântul, deşi splendid, nu a atins magnificenţa proiectată şi a ajuns în biserica San Pietro in Vincoli - chit că titularul este înmormântat în basilica de pe Vatican). Pe lângă scandalizarea opiniei publice vis-a-vis de dărâmarea celui mai celebru aşezământ catolic, decizia papei a avut ca urmare şi distrugerea a numeroase opere de artă din basilică, inclusiv un mozaic de mari dimensiuni realizat de Giotto.
Noua basilică a fost construită în mai mult de 100 de ani în stilul Renaşterii târzii şi al Barocului. La ridicarea sa şi-au adus aportul unii dintre cei mai importanţi arhitecţi ai vremii: Donato Bramante, Antonio da Sangallo cel Tânăr, Michelangelo, Giacomo della Porta, Carlo Maderno şi Gian Lorenzo Bernini (p.s.: toţi şi sculptori importanţi, fapt ce a avut efecte în înfăţişerea finală a construcţiei). Lăcaşul a fost consacrat solemn în 1626 de papa Urban VIII. Sf. Petru este cea mai mare biserică a creştinătăţii. Cu o lungime de 220 metri şi o lăţime maximă de 150 metri acoperă o suprafaţă de 2,3 hectare - de peste două ori mai mare decât vechea basilică Sf. Petru. Domul, proiectat de Michelangelo (de fapt, cea mai mare parte a bisericii, mai puţin nava principală, este proiectată sau reproiectată de marele artist), este cel mai înalt dom al unei construcţii religioase creştine. Dar numai al treilea ca diametru, după domul catedralei din Florenţa şi după cel al Pantheonului. Faţada a fost proiectată de Carlo Maderno, căruia i se reproşează dimensiunile exagerate - din cauza mărimii faţadei nu se poate admira construcţia în toată splendoarea ei (mai ale domul) decât de la distanţă, eventual nu chiar de la nivelul solului. Deasupra, de-o parte şi de alta a faţadei sunt două cupole mai mici, care adăpostesc clopotele basilicii - câte două de fiecare cupolă. Cel mai vechi dintre clopote a fost turnat în anul 1288.
Bernini a fost responsabil pentru cea mai mare parte a proiectării interiorului basilicii. Şi tot el a realizat o bună parte a sculpturilor. Magnificul baldachin din bronz de deasupra altarului principal este opera sa. În cei patru pilaştri masivi (proiectaţi de Bramante), care susţin cupola şi partea centrală a bisericii, a realizat mici balcoane unde sunt expuse cele mai importante 4 relicve creştine ale papalităţii (sub fiecare balcon a proiectat o nişă ce adăposteşte o statuie monumentală asociată cu relicva respectivă): un fragment din Sfânta Cruce (dedesupt - statuia Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, cea care a descoperit Sf. Cruce); lancea lui Longinus, cea care a străpuns coasta lui Isus pe cruce (dedesupt - statuia Sf. Longinus, singura realizată de Bernini); vălul Sf. Veronica (dedesupt -statuia Sf. Veronica) şi moaşte ale Sf. Andrei (dedesupt - statuia Sf. Andrei). În basilică se mai găseşte un tron, pe care ar fi stat însuşi Sf. Petru (deşi originea sa pare a fi în sec. 12). Bernini a creat un tabernacol pentru acest tron, încadrat în bronz şi susţinut de statuile a patru doctori ai Bisericii (sfinţii Ambrozie şi Augustin, care reprezintă Biserica occidentală; sfinţii Anastasie şi Ioan Gură de Aur reprezintă Biserica orientală). Deasupra, în bronz aurit şi alabastru galben, o explozie de lumină are în centru porumbelul Sfântului Duh. Cei peste 50 de ani dedicaţi basilicii Sf. Petru, precum şi numeroase alte lucrări de sculptură şi arhitectură l-au desemnat pe Bernini ca cel mai mare sculptor şi arhitect al Barocului.
Piaţa din faţa basilicii este realizată tot de Bernini, între 1656-1667. Piaţa este împărţită transversal de o axă definită la capete de două fântâni (una realizată de Bernini, cealaltă de Carlo Maderno), iar în centru de un obelisc. Obeliscul a fost adus de la Alexandria de Caligula şi a fost aşezat ca ax central în circul construit de el la Vatican. Ulterior a fost mutat în faţa basilicii, fiind considerat un martor al crucificării Sf. Petru în zisul circ. Cică ar fi singurul obelisc din Roma, care, de-a lungul istoriei nu s-a (ori nu a fost) prăbuşit niciodată.
Încă din faza de construcţie, noua basilică a avut un rol determinat în evoluţia creştinismului. Şi nu unul plăcut pentru papalitate. În scopul strângerii fondurilor necesare ridicării unui asemenea colos, fără a mai pune la socoteală şi decorarea lui, papa Leon X a abuzat de o practică mai veche a Bisericii Catolice - vânzarea de indulgenţe. Abuzul a fost denunţat de un călugăr german, Martin Luther, în celebrele sale "95 de teze" publicate în 1517 la Wittenberg. Excomunicarea sa în 1521 de către papă a deschis calea Reformei şi ruperii de Roma a unei părţi a creştinilor din vestul şi nordul Europei.

Desen reprezentând vechea basilică Sf. Petru...

... şi vedere interioră într-o frescă din sec. 15.

Basilica nouă văzută de pe podul Umberto I.

Fântâna lui Maderno.

Piaţa din faţa basilicii.

Poarta sacră, realizată din bronz aurit în 1445, este singura componentă a vechii biserici care a supravieţuit. Nu este deschisă decât cu ocazia jubileelor.

Cupola unei capele laterale.

Cupola principală.

Capela Sf. Sebastian.

Baldachinul lui Bernini.

Tronul Sf. Petru - Bernini.

Statuie a Sf. Petru atribuită lui Arnolfo di Cambio (sec. 13).

În prima capelă din dreapta se găseşte Pieta. A fost sculptată de Michelangelo între 1498-1499 (când avea 23 de ani) în marmură de Carrara, din însărcinarea cardinalului francez Jean de Bilheres. Acum este adăpostită după un geam antiglonţ pentru că, în 1972, un dement a atacat-o cu un ciocan, reuşind s-o deterioreze. Nasul şi o margine a vălului sunt restaurate folosindu-se bucăţi de marmură luate din partea din spate a statuii. În umila mea opinie este cea mai frumoasă sculptură creată vreodată în istoria artelor.