Cheile Râmeţului

Cheile Râmeţului formează cel mai important obiectiv turistic natural din zona Munţilor Trascăului. Au fost formate de râul Râmeţ, care a tăiat o vale îngustă şi adâncă într-un masiv de calcar jurasic. Apropos, râul se numeşte Râmeţ numai pe aici. El izvorăşte în Munţii Metaliferi şi pe cei doar 48 de kilometri, pe care-i parcurge până se varsă în Mureş lângă oraşul Teiuş, poartă 5 nume diferite, împrumutate de la zona traversată: Râmeţ, Mânăstirea, Geoagiu, Stremţ, Teiuş.
Pentru a ajunge la chei, se merge de la Alba Iulia către Teiuş, apoi încă vreo 18 kilometri pe drumul spre Mânăstirea Râmeţ - drum judeţean decent asfaltat, dar cam îngust. De aici se merge pe un drum, în mod ciudat, foarte prost şi desfundat. Spun în mod ciudat pentru că pe ambele părţi se înşiră mândreţe de case de vacanţă. Şi, dacă tot felul de bazaţi şi-au ridicat aici hogeacuri de relaş, cum nu s-a găsit niciunul să facă presiuni pentru asfaltare? În fine, nouă ne convine ca locaţiile deosebite să rămână cât mai sălbatice, în afara ariei de acoperire a lui homo manelistus gunoieris (apropos, nici aria GSM nu acoperea prea bine valea).
Altfel, dacă vreţi ceva cazare, e cazul să nu vă culcaţi pe cea ureche. Căci e tare greu de găsit, nefiind prea multe opţiuni. Primo: la mânăstire. Dar e cu schepsis - deşi au multe locuri de cazare (25 lei per capita astă vară), sunt de regulă antamate cu mult în avans pentru pelerini. Secundo: la cele două hoteluri / pensiuni de pe vale. Dar e cu (alt) schepsis - sunt nişte magaoaie cu multe etaje, clasificate la 4 stele (nu mi-am dat seama de cine şi pe ce criterii) şi au preţuri pe măsură. Terţio: loc de cort chiar la intatrea în rezervaţie, două azvârlituri mai sănătoase de băţ de capătul defileului. Dar, aţi ghicit, aci e alt schepsis - pe vale plouă foarte mult şi e umezeală multă în aer; noi am stat 2 nopţi şi nu am văzut prea mult soare. În cele din urmă, am reuşit să ne împiedicăm de o a patra variantă, în persoana unui localnic foarte amabil, care ne-a pus la dispoziţie o căsuţă de lemn cu etaj pentru 20 de lei pe noapte.
Pătrunderea în chei se face, iniţial, pe o potecă uşurică pe mână stângă. Lucrurile se schimbă, însă, după ce treci de portal (probabil rămăşiţa unei peşteri prăbuşită când strămoşii noştri mai aveau degete opozabile la picioare). De aici se merge pe pereţi - atât cel din dreapta, cât şi cel din stânga. Râul trebuie traversat de vreo 4-5 ori şi un mocasin rezistent la apă ar fi binevenit. Pereţii "se negociază" - cum zic comentatorii de la Formula 1 - păşind pe (şi ţinându-te de) nişte bride metalice, un fel de trepte din fier beton bătute în rocă. Sunt înguste, umede, alunecoase şi, câteodată, foarte depărtate una de alta. Deci un compas cât mai lung ar fi de dorit. Un abdomen cât mai puţin înfloritor, deasemenea. Nici o ţâră de atenţie nu ar strica. Sigur, apa nu e departe, dar e foarte rece, iar în unele locuri depăşeşte 2 metri adâncime. Există şi ceva lanţuri, pe care se merge mai lesnicios, dar comportă riscul ca, dacă nu există comunicare şi coordonare în rândul grupului, orice mişcare bruscă a vecinului să-ţi prindă mâna între fier şi stâncă.
În ciuda a ceea ce am zis mai sus, dacă ai peste 1,50 metri, dacă nu eşti chiar ultimul anchilozat de pe lume şi dacă îndrăzneală nu doar un cuvânt, pe care-l ştii din dicţionar, poţi să te bucuri de un traseu uimitor. Eu, unul, am bătut cevaşilea din Românica noastră, dar astfel de chei încă nu întâlnisem.