A fost şoseaua cea mai importantă a Italiei romane. A lumii romane, pretind unii. Şi poate nu sunt prea departe de adevăr. Dacă apa curentă şi ştiinţa urbanizării au ridicat Roma la un nivel de civilizaţie, la care unii urmaşi ai săi nici nu visează pentru că nici nu ştiu cu ce se mănâncă, drumurile au constituit principalul mijloc de menţinere a supremaţiei ei pe cuprinsul celui mai mare imperiul al antichităţii. Pe acestea cea mai bună armată a vremii mărşăluia rapid oriunde securea războiului cu vecinii trebuia îngropată (în ei, eventual) sau oriunde vreo populaţie supusă trebuia convinsă că plata taxelor, oricât de ridicate, e preferabilă vizitei legionarilor, cu distracţiile lor simple, soldăţeşti.
Pe la sfârşitul sec. 4 î.Hr., după ce romanii au terminat cu subjugatul celorlalte populaţii latine din centrul Italiei, dintr-o dată lumea nu li s-a mai părut aşa de largă. Şi o mare poftă de bântuit pe coclauri li s-a deschis. O vreme le-a mers, dar triburile războinice ale samniţilor nu au văzut cu ochi buni includerea coclaurilor lor în planul de excursie al legiunilor. Cum nici romani nu vrut să înţeleagă aluzia (întruchipată, după normele epocii, în masacrarea solilor şi a unor negustori mai neprevăzători), conflictul a fost gata. Două războaie, pe care romanii le-au terminat cu coada acvilei destul de ciufulită, au fost necesare ca să înţeleagă că ceea le lipsea lor era o modalitate de a-şi deplasa rapid trupele între inamicii samniţi şi "aliaţii" latini, lăsaţi de capul lor în spatele frontului.
Pe de altă parte, după ce i-au înjugat pe urmaşii lupoaicei la Caudium, războinicilor din sudul cizmei mai să le sară bumbii de la cămeşi de atâta umflat în pene. Fiind convinşi că nimeni nu are valoarea lor, se gândeau deja să-şi pască turmele pe cele şapte coline. Ideea nu era nouă, etruscii şi celţii o avuseseră înaintea dumnealor, iar ei o vor aplica cu aceeaşi rată de succes.
Între timp, la Roma fusese ales caensor Appius Claudius Caecus. La romani numele era format din trei părţi: nomen - numele de familie, prenomen - clar, da? şi, pentru că nu aveau o listă prea lungă cu cele din urmă şi trebuiau cumva deosebiţi, cognomen - adică poreclă. În cazul de faţă, Caecus înseamnă cel orb. Din păcate pentru ălelalte populaţii sud-italice, Appius numai orb nu s-a dovedit la problemele militare ale urbei. El a dat ordin, în anul 312 î.Hr., să se construiască o şosea, care să facă mai lesnicioasă deplasarea trupelor şi proviziilor către impetuoşii şi (mult prea pentru binele lor) aroganţii vecini. Aşa se face că cel de-al treilea război le-a arătat samniţilor cum socoteala de acasă e cel mult vară de-a două cu a din târg. Deşi, cu talentul lor tipic, romanii reuşiseră să şi-i urce în cap concomitent pe samniţi, celţi şi etrusci, la spartul petrecerii doar ei mai stăteau în picioare (e drept, clătinându-se binişor).
Dovedindu-se atât de folositoare, şoseaua appiană a fost prelungită, în deceniile următoare, către marele oraş port din sud-est, Brundisium. Căci, după ce şi-au trecut Italia pe persoană fizică, romanilor li se aprinseseră călcâiele după cultura greacă şi se pregăteau să organizeze un hostile takeover în Balcani şi Asia Mică. Cât despre samniţi, după ce au trecut mai multe generaţii, iar amintirile legate de cele trei războaie au început să se şteargă, pe la începutul sec. 1 î.hr., au pornit din nou la păruială. Alde SPQR nu le-au rămas datori şi, după doi ani de război istovitor, în care au fost înfrânţi de mai multe (dar nu de suficiente) ori, romanii şi-au suflecat gospodăreşte mânecile şi au pornit o masivă epurare etnică, în urma căreia samniţii au fost reduşi la trei rânduri în manualul de clasa a IX-a.
Via Appia a rămas principala cale de circulaţie a Italiei câteva secole. Chiar după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în 475 d.Hr., această A1 macaronară a continuat să suporte călători paşnici ori belicoşi, negustori sau trupe gepide ori bizantine. Treptat, în lipsa unei autorităţi care să-l repare, drumul s-a stricat şi a fost părăsit. Deja în sec. 9 era privit mai mult ca o curiozitate decât ca un mod practic de a ajunge undeva. Abia în 1784, la ordinele papei Pius VI a fost construită o nouă şosea, paralel cu venerabila (denumită Via Appia Nuova), care este modernizată şi circulată şi în prezent.
Via Appia Antica pleacă din sudul Romei, de la Porta San Sebastiano (fosta Porta Appia) - porţiunea cea mai bine păstrată din vechiul zid al lui Aurelian. Primii kilometri pot fi parcurşi cu autobuzul căci nu e mare lucru de văzut. Este o zonă modernizată, un cartier de suburbie, asfaltul şi piatra cubică au luat locul pavamentului antic. Apoi, ajungi treptat pe porţiunea, unde, cu unele excepţii, nu se mai permite circulaţia autovehicolelor. Drumul e dintr-o dată liber. Abia te încrucişezi cu ceva turişti pedeştri sau pe biciclete. Atmosfera e ireal de calmă şi tăcută. Pini mediteraneeni şi chiparoşi te feresc de dogoarea soarelui la amiază. Realizezi că mergi pe pietre peste care au păşit, cândva, Hanibal, Spartacus şi Caesar.
Şi mai realizezi plin de draci că italienii sunt rudele noastre apropiate. De-a lungul Viei, deşi declarată monument istoric de clasă A, şi-a făcut vile crema jmekerimii romane, proprietăţi de mari dimensiuni, bine pitite după garduri masive şi camere de supraveghere. De aia am zis că e interzisă circulaţia maşinilor "cu unele excepţii". Gipanele lor sunt excepţiile. Din fericire (pentru italieni şi turişti) sunt şi unele diferenţe. Ei nu au turnat palate faraonice de neam prost, ci au preferat soluţii discrete şi de bun gust, care să se armonizeze cât mai bine cu specificul ariei. Şi nici nu au furat piatra de pavaj să-şi facă alei în grădină.
PS: Via Appia Antica deţine încă recordul european pentru cel mai lung segment de şosea construit în linie dreaptă - 62 km.
Poate mă repet pe undeva, dar zidul sta are aproape 1800 de ani.
Via Appia lângă Roma.
Mausoleul Ceciliei Metella, una din cele mai importante matroane romane din sec. 1 î.Hr.
Circul lui Maxenţiu.
De aici începe pavamentul roman antic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu