Cum mi-am petrecut Apocalipsa...

... şi cum a pierdut România încă o şansă.
Deci, care vra să zică şi prin urmare, a rămas stabilit: pe 21 decembrie sfârşitul lumii. Aşa au prezis mayaşii şi dacă nişte specialişti în astronomie şi matematică precum dânşii nu ştiu când ne vine rândul să ne ducem pe copcă, atunci nu-mi dau seama cine ar mai fi capabil de aşa ceva (în afară de nea Hâncu, dar el anunţă sfârşitul lumii cam la fiecare 2 săptămâni).
Cum sunt un cetăţean calculat şi prevăzător, nu m-am culcat pe-o ureche, aşteptând să văd ce-o să fie. Cu o zi mai înainte m-am dus la ai mei la ţară (citisem eu prin nişte cărţi şi văzusem prin nişte filme că, în caz de catastrofă, cel mai recomandat e să fii alături de familie). Porcul era deja transformat în "porcării", cozonac şi plăcinte erau, vinul nu lipsea. În casă era cald şi o linişte plăcută. Cum zicea promo-ul de la National Geografic: "Dacă tot vine sfârşitul lumii, măcar să fie ceva frumos".
Am aşteptat cuminte să se facă ora 00,00. Dar nu s-a întâmplat nimic. Ei, la urma urmei, e vacanţă de sărbători. Eu mi-am luat liber, ar fi corect s-o înţeleg şi pe Apocalipsă dacă a decis să se trezească şi să plece la muncă niţel mai târziu. Aşa că am purces gospodăreşte să mân porcii la jir. La un moment dat, m-am trezit. În jur - un întuneric smoală. Ai, na! a venit sfârşitul, iar eu dormeam şi am pierdut momentul, la naiba! Până la urmă am realizat că aşa e la 3 dimineaţa, întuneric, iar eu sunt la mine în pat. M-am întors pe partea cealaltă. Pe la şase jumate am mai deschis un ochişor mic-mic, dar tot nu erau semne de apocalipsă.
Uşor-uşor, s-a făcut ora prânzului şi am început să-i găsesc Apocalipsei tot felul de scuze. Adică, şi eu în locul ei, aş începe cu New York, Paris, Londra sau Tokyo, locuri civilizate, nu chiar direct cu Bucureştiul; prin urmare i-am acordat încă niţel timp. Doar că, la o vreme, începuse să se întunericească şi de sfârşitul lumii nu se auzea nimic. Nici la ştiri nu se pomenea de el, dar chestia asta putea să se datoreze propagandei USL-iste. În fine, poate că a întârziat undeva pe drum. I-or fi făcut mizerii la vamă, o fi rămas înzăpezit prin Moldova sau şi-a lăsat planetarele pe cine ştie ce "autostradă" neaoşă românească.
Şi s-a făcut din nou 00,00 pe ceas. Nimic la orizont. Cu o ultimă speranţă, mi-am adus aminte că zona Americii Centrale e cu vreo 8-9 ore în urmă faţă de plaiul mioritic. Însă o nouă zi a venit şi a trecut şi a devenit clar că nici vorbă de vreo catastrofă cât de mică la orizont.
'raţi ai dracu de mayaşi incompetenţi, care nu au fost ei în stare să-şi prezică propria dispariţia din istorie şi vor să ne dea nouă lecţii. Şi iarăşi a reuşit România să mai fenteze un prilej de a evolua. Suntem condamnaţi, în continuare, să rămânem pe cap cu Iliescu şi Băsescu, Boc, Ponta şi Antonescu; Becali, Borcea şi Pinalti; Bodo, Fuego şi LaLa Band; Guţă, Minune şi Pro Tv; cu Zăvo, Iri şi Simona Sensual. Aceasta era ultima noastră şansă - Apocalipsa, şi pe aia am ratat-o!
Sigur, am putea să ne schimbăm singuri soarta. Dar cu cine? Cu moldoveni beţivani şi analfabeţi, cu ardeleni înceţi la minte şi naţionalişti, cu valahi jmekeri şi şmenari, cu bucureşteni tâmpiţi care au votat cu Oprescu? Cu cocalari şi manelari? Cu puştani hipsteri interesaţi mai degrabă de eşarfe, căciuliţe şi pantaloni greţoşi de strâmţi, decât de viaţa reală şi viitorul lor? Românii, capabili să facă ceva corect şi normal. Să respecte legile şi regulile, să respingă prostul gust, să-şi găsească modele reale de urmat, să nu mai murdărească şi să nu mai distrugă în urma lor. Să se revolte când ceva merge prost, nu să înjure din faţa televizorului. Să pună mâna să rezolve, nu să aştepte ajutor de la alţii. Să se implice. Nu mai avem nici o şansă!
Sau, cine ştie? Parcă am citit pe undeva că profeţiile lui Nostradamus nu merg decât până pe la anul 3000 şi ceva...

Ce mai scriu oamenii plecaţi de-acasă

Zice o vorbă că românul s-a născut poet. Unii, datorită talentului sau a unor sponsori, şi-au văzut rodul imaginaţiei lor (de-a dreptul debordante, dacă nu bolnave în unele cazuri) pus pe ceea ce a fost cândva un hectar de pădure. Alţii, care nu au beneficiat de avantajele primilor, dar nici nu au înţeles să-şi tacă păsurile, au ales, întocmai ca strămoşii lor paleolitici, de care nu-i separă decât ceva timp şi ţoalele din bumbac, o formă mai rupestră. Căci peretele (indiferent de forma sa) a trebuit să suporte răbufnirile de talent ale rapsodului popular şi, ipso facto, anonim.
După cum zice şi titlul, articolul va trata exhaustiv creaţia literară a omului simplu, din popor, plecat de acasă. Atât în sensul că niciunul nu a ales zidul casei lui pentru a-şi face cunoscut talentul, dar şi pentru că e vorba de oameni plecaţi de mult de-acasă. Cu pluta.
Ca şi literatura mare, sora sa vitregă (şi vitregită), întoarsă nu din condei, ci din graffiti sau din marker, se împarte în mai multe genuri:
1. Literatura de dragoste sau erotică.

Pe un gard din zona Matei Basarab, Jan iubeşte. În focul creaţiei, nu ne-a lăsat şi numele dulcineii sale. Însă, dacă e vorba de Jana, atunci poate să stea fără grijă. Toţi ştim că ea nu e moartă, doar s-a transformat.

Un alt autor, plin peste măsură de sentiment şi cu prea mult marker la dispoziţie, este Geok (vreo trimitere la Jock din Dallas??). La 28.08.2010, ora 10:01, îşi strigă public dorul la Costineşti.

După numai 2 minute şi doi stabilopozi mai la vale, îşi reia creaţia literară. Precum se vede, Mădă nu e o prescurtare de la Mădălina, cum un neavenit lipsit de talent literar ar putea crede, ci de la Mădwtsa, probabil o prinţesă dintr-o parte exotică şi misterioasă a lumii (poate Berceni, poate Militari; sigur nu Ferentari - rapsozii de aici, toată lumea ştie, au ales să se exprime prin desene, nu prin litere şi cifre).

2010 se pare că a fost un an bun pentru poeţii din tabăra de creaţie din Costineşti. Tinerele talente chiar au reuşit să inventeze un nou limbaj bazat pe limba română (materia aia la care au rămas corigenţi) şi feisbuc.

O cercetare mai atentă printre rânduri ne poartă cu gândul la regretul prost ascuns al creatorului popular că nu este el sclavul celei atât de poetic supranumită "Pitica". Textul poate fi preambulul unei drame de proporţii epice iscată din iubire şi gelozie deopotrivă.

2. Drama omului modern.

Nimic de comentat aici. Autorul a ales un stil viguros şi fără întorsături de frază pretenţioase. Cum este vorba de acelaşi gard de la Matei Basarab, criticul consideră că susnumitul Jan este posesorul unui filon nativ, exprimat pe o plajă largă, ce acoperă mai multe genuri literare.

Marea, se pare, este un declanşator important al creaţiei populare. Balada prezentată aici ilustrează drama dezumanizării şi a morţii timpurii datorată consumului în exces de alcool, în care îşi îneacă lipsa de aspiraţii tânăra generaţie. Întrucât acţiunea are loc în Vamă, în faţa cunoscutului loc de pierzanie a tinerilor debusolaţi, numit sugestiv "La Piraţi", rapsodul a abandonat exprimarea în scris pentru o formă, pe care s-o înţeleagă cei cărora li se adresează şi după o noapte pierdută cu bere şi metale grele.

Ce este bărbatul timpului modern, dacă nu suporter. Fotbalul poate fi şi el o mină fecundă pentru folclorul stradal (prin lipsa oricărei forme de punctuaţie, poetul lansează un protest viguros împotriva încorsetărilor societăţii în care trăim). Atât pentru dinamovişti ...

... dar şi pentru stelişti. De data aceasta, autorul a ales să-şi dezvăluie trăirile ambivalente faţă de persoana-ţintă şi sursă a sentimentelor sale.

Avem aici şi un exemplu, în proză scurtă, al genului ermetic. Nu se poate spune sigur dacă e vorba de un câine roşu tăiat în două de sabia înfrângerii la scor şi de Borcea, care deplânge faptul că nu au fost lăsaţi să se pregătească pentru Liga Campionilor; sau este jumătatea unui lup, un protest împotriva distrugerii naturii de omul-de-bloc, respectiv Dragoş Bucurenci care deplânge faptul că nu are unde să se dea cu bicicleta în Bucureşti. Scriitorul ne lasă nouă această grea, dar interesantă, alegere.

3. Thrilerul politic.

În încercarea de a-şi depăşi limitele, alegătorul turmentat a reuşit să-şi exprime angoasele pe zidul Universităţii, la 4 metri înălţime. Din nou, autorul necunoscut ne permite să alegem, în funcţie de propriile trăiri, un epilog pentru drama omului modern, pierdut printre talazurile tranziţiei: oare coana Joiţica (damă bună, cum îndeobşte se cunoaşte) ce l-a sfătuit să facă?

4. Literatura SF.

O formă aparte a filonului popular, mai rar întâlnită, dar nu inexistentă.

5. Poezia bucolică.

"Sigur", pare a ne transmite poetul, "viaţa poate lua o curbă la stânga, dar de ce trebuie s-o urmăm?"

Nu mesajul este important aici, ci hotărârea autorului de a se face auzit. Ce altceva l-a determinat să-şi noteze gândurile tocmai pe refugiul de pe Pietrosul Mare (2303 m)?

6. Literatură religioasă.

Ne avertizează teologul anonim. Şi nu-i vorba doar de atât, dar aceasta se întâmplă...

Sigur, nu toată lumea e creştină. Poate mai există adoratori ai vechilor zei greci, de exemplu. Caz în care muritorul de rând s-ar gândi mai degrabă la Afrodita. Deşi ar trebui să se fi învăţat minte vis-a-vis de zeiţele astea blonde. În loc să-şi dorească să treacă ele prin el, mai bine ar trece un camion prin ele (prin unele, în tot cazul).

Românu-i frate cu natura. În cazul de faţă cu muntele (Munţii Retezat). Şi cu cât mai sus ajunge în această lume mânjită de imorala goană după bani şi plăceri, cu atât e mai aproape de Dumnezeu. Şi de ridicol. Dacă nu cumva şi de o amendă serioasă. Dar pe adevăratul credincios nu-l sperie, ci dimpotrivă, îl motivează posibilitatea martiriului.

Data viitoare vom face, împreună, o incursiune în lumea, nu mai puţin fascinantă, a folclorului universal.

Bologna

Bologna este capitala regiunii Emilia-Romagna şi, zice ghidul, ar fi al 7-lea oraş al Italiei ca mărime a populaţiei. Care nu este aşa mare, ţinând cont că atinge cam un milion de locuitori, doar dacă punem la socoteală şi zona metropolitană.
Urbea a fost unul dintre cele mai mari centre ale etruscilor, sub numele de Felsina. După ce romanii au asigurat vecinilor de la nord o violentă ieşire de pe scena istoriei, şi-au asumat oraşul, pe care l-au redenumit Bononia. Întrucât se afla pe una dintre cele mai importante căi de comunicaţie din peninsulă, Via Aemilia, oraşul cunoaşte o continuă înflorire economică.
Căderea Imperiului Roman de Apus găseşte Bologna într-o fază de decădere, în ciuda acţiunilor de revitalizare economică întreprinse de episcopul local, Petronius, viitor sfânt şi patron al oraşului. În sec. 6-8, Bologna a făcut parte din Exarhatul Ravennei, teritoriu aparţinător Imperiului Bizantin, fiind una dintre fortăreţele importante de graniţă. În 728 regiunea a fost cucerită de longobarzi, un popor germanic migrator, ca, după ceva mai mult de juma' de veac, să fie cucerită de Carol cel Mare şi inclusă Imperiului franc. Ca şi restul Italiei Centrale şi de Nord, băştinaşii au fost şi ei prinşi în frământările ce au urmat desfiinţării Imperiului carolingian, la sfârşitul sec. 9, până la formarea noului Imperiu Romano-German, în sec. 10. În sec. 11 şi-a câştigat independenţa faţă de ducatul Toscanei şi s-a transformat într-o republică comunală sau orăşenească. Evident, Bologna a făcut parte din victorioasa Ligă lombardă, care l-a înfrânt pe împăratul german Frederic Barbarossa la Legnano, în 1176.
În perioada medievală, oraşul a continuat să se afle la intersecţia unor importante căi de comunicaţie, astfel încât a continuat să se dezvolte economic şi să-şi lărgească populaţia, în ciuda frecventelor epidemii de ciumă (mai ales Ciuma Neagră din 1348) şi a conflictelor militare cu vecinii şi Imperiul, Bologna făcând parte din facţiunea ghelfilor, respectiv susţinători ai papei. De altfel, în 1506, papa Iuliu al II-lea a cucerit oraşul şi l-a alipit Statului Papal, din care a făcut parte (păstrându-şi o oarecare autonomie internă) până în sec. 18. În 1796, regiunea a fost cucerită de Napoleon şi inclusă în Republica Cispadană, apoi în Republica Cisalpină, apoi în Regatul Italiei, toate, evident, formaţiuni fantomă subordonate Franţei napoleoniene. După ce Nabulione s-a pensionat pe Sf. Elena, oraşul a revenit sub guvernarea papei, până în 1859, când, prin referendum, populaţia a decis alipirea la nou creatul Regat Italian.
Aşezarea strategică la intersecţia unor căi de comunicaţie, precum şi dezvoltarea industrială, le-a ieşit bolognezilor pe nas, în al Doilea Război Mondial. Bombardierele, apoi tancurile aliate au ras cea mai mare parte a oraşului, astfel încât, azi, majoritatea clădirilor sunt noi. Cele puţine rămase din perioada de glorie medievală sunt refăcute parţial sau în întregime. Dar, spre lauda lor, indigenii şi-au refăcut oraşul păstrând modelul arhitectonic de sec. 16-18.
Din punct de vedere cultural (arhitectură, pictură, sculptură), Bologna, spre deosebire de vecinii toscani, este caracterizată mai degrabă de Baroc, decât de Renaştere. Poate şi unde, la vremea aia, făcea deja parte din Statul Papal. Iar Barocul, ştie oricine, a fost curentul cultural, care a însoţit Contrareforma Bisericii Catolice.
Din punct de vedere al civilizaţiei, sunt cel puţin trei chestiuni definitorii, care plasează Bologna mult înaintea restului Europei:
1. În 1088 aici a fost întemeiată cea mai veche universitate europeană (well, din Europa Occidentală - Bizanţul avea una din sec. 5), între studenţii săi numărându-se Dante, Petrarca şi Boccaccio.
2. În 1256, Bologna a devenit primul stat european, care a desfiinţat servitutea medievală a ţăranilor, anunţând, totodată, că garantează libertatea oricărui şerb fugar.
3. Nu în ultimul rând, Bologna medievală forma una din societăţile, în care femeile puteau exercita orice profesie, puteau (între nişte limite) vota pentru consiliul local şi chiar puteau obţine diplome universitare la anumite discipline.

Interesant, probabil un tipar rămas din perioada medievală, când străduţele erau înguste, parterul clădirilor este mai îngust decât etajele, formând porticuri pe kilometri la rând. Efectiv, în centrul vechi poţi ajunge cam oriunde, fără să te plouă (dacă nu eşti nevoit să traversezi). În total sunt vreo 38 km de arcade în zona Centrului Vechi şi cam 45 km în tot oraşul.

La clădirile vechi rămase în picioare coloanele de zidărie sunt înlocuite de stâlpi din lemn.

Piazza Maggiore este buricul târgului, unde se află clădirile administraţiei comunale, reconstruite după modelul medieval.

Fântâna lui Neptun de Giambologna (1567)

Basilica San Petronio, deşi situată în Piazza Maggiore şi a 15-a în lume ca mărime, nu este catedrala (domul) Bolognei. Nu am avut voie să fotografiem în interior, dar am trişat niţel.


Elemente de fortificaţie medievală

Una din porţile oraşului cu simbolul papalităţii (mitra şi cheile încrucişate ale Sf. Petru) pe fronton.

Turnurile "gemene", unul din simbolurile oraşului.

Biserica San Bartolomeo

În weekend, Centrul Vechi devine pietonal.

San Pietro este Domul Bolognei. Iniţial a fost ridicat prin sec. 11, apoi distrus şi refăcut în mai multe rânduri. Construcţia actuală a fost terminată puţin după 1600, iar campanila pare-se a fi singura parte rămasă din sec. 13. Decoraţia interioară este realizată în stilul Baroc. Noi l-am vizitat exact când era în curs slujba de duminică seară.

Compianto su Cristo morto, grup statuar în teracotă de Alfonso Lombardi (înc. sec. 16)

Basilica di Santo Stefano este în realitate un complex format din 5 biserici ridicate între sec. 5-13. Prima ar fi fost ridicată de episcopul Petronius, când încă mai exista un Imperiu Roman în Occident, pe locul unui fost templu al lui Isis. Refăcută în sec. 12, încă păstrează elemente romane.

Macheta complexului.

Biserica San Martino a fost fondată în 1227, apoi refăcută de mai multe ori. În configuraţia actuală datează din sec. 17, cu unele modificări aduse în sec. 18.

Biserica (fostă mânăstire) San Giovanni in Monte a fost edificată în sec. 13, suferind modificări pe la jumătatea sec. 16. Ca şi celelalte biserici şi catedrale bologneze este decorată în stilul Baroc.

Biserica San Giovanni Battista dei Celestini a fost înălţată în sec 13 şi reconstruită în 1535. Faţa actuală datează din 1765.