Noi de ce nu putem?

Motto: "Unici, bă, sunt doar Dumnezeu şi Nea Mărin, miliardar" (nu contează numele, un amic de-al meu).

Interogaţia din titlu se referă la neputinţa cinematografiei româneşti actuale (mă refer la noul val de regizori, nu la dinozauri precum Sergiu Nicolaescu) de a ieşi dintr-un tipar enervant, care o tot bântuie de vreo 10 ani (şi mai bine, dar alea erau nişte începuturi timide). Tipar prea tributar modelului european al filmului de artă. Prea cu accent pe părţile întunecate ale societăţii, prea pornit în a căuta chiar numai tarele noastre, cele de toate zilele. Şi prea au intrat într-un pattern, din care nu vor să mai iasă. De regulă se ia un (sau nişte, dar nu prea multe) colţ sumbru, se trag cadre lungi-lungi, se îngroaşă nuanţele de gri, eventual negru de-a dreptul. Se adaugă destine frânte, personaje alienate, chipuri cât mai groteşti, se presară din gros cu violenţe de comportament, de limbaj şi, în general, de orice alt fel. Se evită cât se poate un happy ending, căci viaţa e dură, iar filmul (arta, în general) trebuie să fie o oglindă a societăţii. Se asezonează cu alte stângisme idioate şi se serveşte pe un pat fierbinte de premii internaţionale prestigioase. Premii prestigioase europene, ca să fim bine înţeleşi. Căci premiile internaţionale nu lipsesc, încep să am impresia că asta e motivaţia primă a oricărui regizor român. Iar premiile de artă europene fie ele de film (Cannes, Veneţia, Berlin, etc.), de literatură (Goncourt), artă (Henkel Art.Award), până la Nobel au jurii dominate de intelectuali şi artişti de stânga. Aşadar, trebuie să urmezi Modelul, ca să umfli potul cel mare. Şi să nu uităm că ele iau premiile astea şi pentru că juriile sunt străine. Pentru nişte oameni proveniţi din societăţi mai normale şi mai civilizate poveştile din aceste filme sunt de-a dreptul suprarealiste. Însă pentru mine, nu. Pentru mine sunt doar realitatea zilnică. Filmul ar trebui să fie tocmai un mod de evadare dintr-o realitate zilnică nu tocmai roz. Aşa că eu, unul, sunt mult mai puţin impresionat.
Acum, nu vreau să fiu răutăcios fără motiv. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; Poliţist adjectiv; Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii; Francesca; Marfa şi banii; Occident; Cea mai fericită fată din lume; Eu, când vreau să fluier, fluier şi altele de genul ăsta sunt filme bune. Unele, foarte bune. Bine jucate de actori tineri şi talentaţi. Bine regizate de regizori tineri şi talentaţi. Cu scenariul, cu imaginea stau mai prost, dar, per ansamblu... Şi totuşi... Nu sunt prea multe? Adică, e un musai ca fiecare regizor tânăr şi dornic de afirmare să facă un film după reţeta de mai sus? OK, să zicem că da. Dar mai multe? Nu devine cam repetitiv? De ce n-a urmat nimeni reţeta din California dreamin'? Sau pe cea din Amintiri din epoca de aur? De ce Nae Caranfil nu are emuli? Şi el tot cu scărpinatul bubelor din capul societăţii româneşti se ocupă, dar ştie s-o facă altfel, mai lejer, mai fără încrâncenare, chiar cu o anume înţelegere şi simpatie. Aţi mai văzut pe undeva o dramă istorică, un film poliţist, o comedie spumoasă, o poveste de dragoste (fie ea tragică sau comedie romantică) de calitate? Niet.
Om fi în stare să facem un film cum e Katin-ul lui Wajda? Tot film după reţeta europeană este. Dar altfel. Aţi văzut Tobruk? Tot un film de război, tot după reţeta europeană. Film cehesc. Ce, nu ştiaţi că cehii au luptat în al doilea război mondial în Africa de Nord? Nici eu. Pune accent pe trăirile personajelor, nu pe efecte speciale. Dar atât de altfel. Janosik: o poveste adevărată vă spune ceva? Sau Ca în America, o poveste despre tinerii din Ungaria anilor '50? Şi am făcut comparaţii doar cu vecinii noştri din Europa Centrală, nu m-am aruncat la Almodovar. Ori la filmografia rusă, care ne bate la fund de departe.
Şi, atunci, revin la întrebarea din titlu. Noi de ce nu putem?