San Paolo fuori le Mura

Basilica Sfântul Paul din afara Zidurilor este una din cele 4 basilici majore (sau papale) ale Romei. Conform Tratatului de la Lateran, semnat în 1929 între papalitate şi Italia, o serie de palate şi basilici, situate în afara zidurilor Vaticanului, sunt considerate teritorii ale Statului Papal. Între acestea se numără trei basilici majore (apropos, numele de basilică majoră nu înseamnă numai că este sub directa autoritate a papei, ci şi că are o listă mai amplă de păcate, ce se şterg din C.V.-ul pelerinilor - mai ales în anii jubiliari - faţă de basilicile minore): San Paolo fuori le Mura, Santa Maria Maggiore şi San Giovanni in Laterano (basilica şi palatul). Cea de-a patra basilică majoră este, evident, San Pietro.
Prima biserică a fost ridicată de împăratul Constantin cel Mare peste presupusul mormânt al Sf. Paul. Fiind cetăţean roman, Sf. Paul a primit un tratament "decent" faţă de alţi condamnaţi barbari. A fost decapitat, nu crucificat, iar trupul a fost înmormântat regulamentar, nu aruncat în vreo groapă comună (sau şi mai rău la gunoi). Cum în Roma antică cimitirele erau dispuse dincolo de zidurile oraşului, de aici şi partea cu "din afara Zidurilor".
Biserica a fost extinsă sub Valentinian I, după anul 370. Teodosiu cel Mare a lărgit-o şi mai mult, în anul 386, dându-i dimensiunile actuale. Întrucât se afla în afara protecţiei zidurilor, basilica a fost avariată de sarazini, care au asediat Roma în sec. 9. Ca urmare, papa Ioan VIII a fortificat catedrala şi mânăstirea adiacentă. Aceste fortificaţii nu mai există. Au fost distruse de un cutremur în 1348 şi nu au mai fost refăcute.
În 1823, un Dorello (sau cum s-o spune la muncitor idiot în italiană) a considerat că nimic nu se poate întâmpla dacă lasă nesupravegheat un foc pe clădire - lucra la repararea acoperişului din plumb. Drept urmare una dintre cele mai vechi biserici din Roma şi singura care rămăsese aproape nemodificată timp de peste 14 veacuri a ars aproape în întregime. Au supravieţuit partea cu mânăstirea şi parţial absida altarului principal. În cele din urmă, cu efortul Sfântului Scaun, al statelor italiene, dar şi cu sprijin internaţional (de ex. viceregele Egiptului a trimis coloane de alabastru, iar ţarul Rusiei o cantitate însemnată de pietre semipreţioase, respectiv malachit şi lapis-lazuli), biserica a fost redeschisă în 1840 (dar consacrată doar în 1855) Din fericire s-a reconstruit, în general, după planul original. După care, în 1891, un alt Dorello, de data asta în uniformă, a reuşit să arunce în aer un depozit militar din apropiere, distrugând toate vitraliile basilicii.

Porticul de la intrare e de sec. 19, nu exista în varianta iniţială.

Este una dintre cele mai mari basilici catolice (132 m pe lungime, 65 pe lăţime, 30 înălţime pe interior - ceea ce o face a doua ca dimensiuni din Roma, după San Pietro) şi una din puţinele cu 5 nave. Şi trebuie ţinut cont că aşa arăta de la sfârşitul sec. 5.

Aripa stângă a transeptului...

... şi cea dreaptă.

Intrarea către transept, în formă de arc triumfal, este cea originală.

Mozaicul este, deasemenea, cel original. A fost realizat, după cum spune inscripţia, în timpul pontificatului lui Leon cel Mare şi plătit de Galla Placidia, fiica împăratului Teodosiu I (prima jumătate a sec. 5).

Mozaicul din absida altarului central, realizat de Pietro Cavallini în sec. 13, a fost distrus aproape în totalitate. Puţinele fragmente rămase au fost integrate în reconstituirea de sec. 19.

Altarul principal refăcut cu malachit şi lapis-lazuli rusesc (chestia verde, respectiv albastră).

Tabernacolul este şi el cel original, fiind sculptat de Arnolfo di Cambio în 1285.

În zona centrală a transeptului s-a descoperit un sarcofag roman, în care se crede că s-ar afla osemintele Sf. Paul.  Doar un colţ al sarcofagului este dezgropat.

Capela Sf. Ştefan. Statuia a fost sculptată de Rinaldo Rinaldi, un elev al marelui Antonio Canova.

Capela Binecuvântatului Sacrament. Crucifixul de lemn datează din sec. 14.

Fresce de sec. 13.

Uşa sacră. Este deschisă doar cu prilejul jubileelor.

Uşa Bizantină. Realizată, în jurul anului 1070, de un oarecare Stavrachius din Chios şi cumpărată de la Constantinopol de Pantaleone, un bogat negustor din Amalfi. Unele din panourile sale din bronz au fost afectate de incendiul din 1823.

Cloaşterul sau curtea interioară a mânăstirii benedictine a fost ridicat între 1220-1241 de către Pietro Vassalletto şi a rămas neafectat de incendiu. Coloanele sale sunt decorate în mozaic realizat cu foi de aur şi bucăţele de sticlă colorată.