Piacenza (III)

Palazzo Farnese a fost construit la comanda Margaretei de Austria, soţia ducelui Ottavio Farnese. Construcţia palatului a durat destul de mult (1561-1602) şi nu respectă decât în parte planurile iniţiale. Ducesa obişnuită cu fastul de la curtea tatălui său, împăratul german Carol V, avea gânduri măreţe. Palatul, ridicat parţial peste un castel mai vechi al familiei Visconti (din care o aripă este încă vizibilă) trebuia să fie cel mai mare palat din Italia, după Vatican. Însă visteria ducatului nu era atât de generoasă precum cea imperială. În plus unele conflicte între duce şi nobilimea piacentină l-au decis pe acesta să mute centrul politic al ducatului la Parma. Astfel încât abia Ranucio I Farnese va termina palatul, însă redus la mai puţin de jumătate din ce fusese proiectat.

După moartea ultimului duce, în 1731, palatul a trecut, împreună cu restul ducatului în stăpânirea regelui spaniol Carol III. Când, câţiva ani mai la urmă, Spania a cedat Parma şi Piacenza Imperiului German în schimbul Regatului celor Două Sicilii, Carol III a cărat cu el la Napoli tot ce putea fi luat din palat - mobilier, tapiserii, lucrări de artă, chiar şi uşile şi ferestrele. Numai frescele nu au fost demontate, căci presupunea prea multe cheltuieli şi erau greu de transportat.

Palazzo Farnese a rămas în părăsire şi degradare până în 1803, când a fost transformat în cazarmă pentru trupeţii lui Napoleon. Şi aşa a fost utilizat şi de austrieci, după abdicarea corsicanului, şi de italieni.

Transformarea unei monument arhitectural în hogeac pentru soldăţoi nu putea avea, din motive evidente, urmări pozitive. În cele din urmă, în 1965, a început restaurarea palatului. Astăzi adăposteşte mai multe expoziţii muzeale. Biletul de intrare costă 6 euro.

În plan apropiat bucata din mai vechiul castel Visconti.

O colecţie de arme, pentru început.

Apoi colecţia de artă.

Iisus în glorie, anonim piacentin (sec. 12).

Fecioara cu Pruncul, anonim piacentin (prima jumătate a sec. 13).

Scene din viaţa Sf. Caterina, anonim piacentin (sfârşitul sec. 14).

Scene din Vechiul şi Noul Testament, anonim piacentin (sfârşitul sec. 14).

Încoronarea Fecioarei, Bartolomeo da Reggio (cca. 1355-1360).

Frescele ce decorează palatul au fost pictate în sec. 16-17.

Fântâna lui Moise (a doua jumătate a sec. 16).

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Giovanni Battista Trotti, zis "il Malosso" (1599). Trotti a fost un pictor al Renaşterii târzii activ mai ales în Piacenza, Parma şi Cremona.

Astronomia, Jan Soens (cca. ]580-1580). Soens a fost un pictor renascentist olandez stabilit în Italia.

Fecioara alăptând, anonim toscan (sec. 14).

Fecioara cu Pruncul, îngeri şi martiri, Andrea da Firenze (a doua jumătate a sec. 14). Pictor al Goticului internaţional activ în Toscana.

Închinarea Magilor, Simone dei Crocifissi (a doua jumătate a sec. 14). Pictor al Goticului internaţional din Bologna, specializat în crucifixuri (de unde şi supranumele).

Fecioara cu Pruncul, Giovanni da Milano (jumătatea sec. 14). Născut la Milano, se stabileşte la Florenţa devenind unul dintre cei mai importanţi artişti ce urmează stilul lui Giotto.

Cavalcadă, Pieter Bout (1680). Pictor baroc flamand.

Furtună pe mare, Pieter Mulier cel Tânăr (după 1670). Pictor baroc olandez specializat în peisaje.

Alegoria frumuseţii, anonim din Emilia (sec. 18).

Însă cea mai preţioasă piesă din colecţie este Fecioara adorându-l pe Pruncul Iisus şi Sf. Ioan Botezătorul copil de Sandro Botticelli (sfârşitul sec. 15).

Avem, apoi, o colecţie de trăsuri.

Există şi o mică secţiune arheologică.

Modelul din bronz al unui ficat de oaie realizat de etrusci, pentru învăţarea artei divinaţiei.

San Giovanni in Canale a fost biserica unei mânăstiri dominicane. A fost numită "in Canale" din cauza faptului că a fost construită pe marginea unui vechi canal navigabil din vremea romanilor (azi nu mai există). Nu se ştie cu precizie data construirii, dar musai a fost după instalarea dominicanilor la Piacenza (1220). Aici a fost şi sediul Inchiziţiei locale - ordinului dominican îi fusese încredinţată buna funcţionare a tribunalului Bisericii Catolice. Mânăstirea a fost desfiinţată de francezi în 1797. După desfiinţarea Imperiului napoleonian, lăcaşul a fost redeschis ca biserică parohială. Frescele datează din sec. 14-17. Sarcofagele datează din sec. 14-15 şi aparţin unei dintre familiile puternice locale - Scotti.