vineri, 19 septembrie 2025

America

Am fost în State în septembrie 2023, pe vremea când yankeii încă nu țineau morțiș să arate lumii ce MAGAidioți pot fi. În fine, lăsând la o parte stupizeniile politice (ale ambelor părți, că nici „progresiștii” nu sunt ceva de pus în ramă), experiența a fost plăcută și interesantă. Ne-am preumblat majoritar în partea de nord-est, urmând un traseu ce a cuprins New York - Niagara - Chicago - Philadelphia - Washington - și iar NY. „Mărul” a principala țintă și locul unde am petrecut cele mai multe zile; nu am reușit să vedem nici tot ce era de văzut prin Manhattan. Prin Bronx și Queens doar am dat o raită. Cred că trebuie să stai minim 3 săptămâni, ca să bifezi tot ce e de văzut. Și e mult. Ținând cont că mandea consideră că orașe de vizitat sunt doar cele din Europa, unde practic te împiedici de istorie și artă peste tot locul, și de ideea generală că metropolele americane sunt niște chestii noi, doar bloace și zgârie nori din sticlă, tre' să spui că am fost foarte plăcut impresionat de ce am găsit acolo.

Acum... Ca să intri în State, ai nevoie de viză. Ca să primești viza, trebuie să bifezi o serie de etape obligatorii și eliminatorii. Mai întâi, e de plătit o taxă de prelucrare a cererii de viză. O taxă mare - acum 2 ani era de vreo 750 de lei și a crescut între timp. Dacă nu primești viza, ghinion! - banii nu-i mai primești. Apoi se intră pe site-ul ambasadei, unde ai de completat un amplu cearșaf cu datele tale și tot felul de întrebări (unele de-a dreptul idioate, gen dacă faci, ori ai făcut, parte din organizații teroriste, ori dacă te ocupi cu traficul ilegal - de droguri, persoane, etc - de parcă un terorist ar anunța că intră în State cu treburi). Din păcate, site-ul merge prost și se blochează frecvent, ceea ce înseamnă că unele pagini trebuie reluate. Ai de încărcat și o fotografie recentă cu mutra titularului. Care va fi respinsă, de mai multe ori, pentru că nu corespunde la criteriile de luminozitate, pixeli și altele. Plus că, dacă ai noroc, pagina se va bloca în timpul încărcării pozei. După mult timp și sudălmile de rigoare, ești gata și te programezi la interviu. Care va avea loc la Ambasada SUA, la dracu-n crăci. Acolo se întâmplă și ofițeri de viză care vorbesc română, dacă ești genul care vorbește engleza doar cu mâinile. Nouă ne-au dat viza, după 2-3 minute de conversație lejeră pe tema „ce cauți, mă, în munții noștri?” Dacă sunt satisfăcuți că nu ești ceva terorist sau traficant și nici nu ai de gând să te stabilești acolo ilegal, te felicită pentru acordarea vizei. Din câte am văzut, în ora cât am stat la coadă în fața ghișeelor, cam un sfert (poate mai bine) au fost respinși - de toate vârstele și sexele. PS: Am înțeles că ofițerul de caz îți ia la puricat și prezența online, prin rețelele sociale, chestii. Motiv pentru care, câtă vreme sunt putere dobitocul portocaliu și idioții lui magaioți, eu nu prea m-aș mai încumeta să merg acolo, chit că am viză.

După ce ți se acordă viza, lași frumos la ambasadă pașaportul. Urmează să-l recuperezi după ceva timp, ori de la sediul DHL (sau FedEx, nu mai știu sigur) de lângă Aeroportul Otopeni (de fapt, la alt dracu' și mai în crăci), ori contra unei taxe (152 de lei atunci) să-l primești prin curier.

Bilete de avion ne-au dus a ceva peste 650 de euro (că am vrut cu bagaj de cală și am cumpărat și locuri, să stăm împreună). Teoretic le-am de la Air France, prin Paris. Doar că spre și de la Paris am zburat de fapt cu Tarom, de la Paris la New York cu Delta și doar întoarcerea de la NY la Paris am efectuat-o cu Air France (care trebui spus că au cea mai proastă mâncare). Aeroportul de destinație a fost John F. Kennedy. Situat în Long Island, este cel mai mare și mai aglomerat aeroport din cele 7 câte deservesc New York.

Între terminalele aeroportului se circulă (și) cu așa ceva.

Din păcate, organizarea nu e chiar punctul forte. Am așteptat peste două ore într-o sală uriașă, pentru a ne veni rândul la un ofițer de imigrări.


Ghișeele erau multe, dar verificarea mergea foarte greu. În plus, nici nu se dădea dovadă de eficiență. Ofițerul de la ghișeul unde am nimerit noi (un latino, Martin sau Martinez) a plecat la un moment dat. A stat vreun sfert de oră la telefon, apoi s-a pus pe tăifăsuială cu niște colegi.

După ce am ieșit din aeroport, am închiriat o mașină.

Asta, adică. Un SUV de 7 persoane. La noi ar fi considerată un tanc, la ei era o mașină medie. Ținând cont de gabarit, a mâncat destul de puțin, sub 9 la sută. E adevărat, însă, că nu am alergat-o. Viteza maximă pe autostradă la americani, cel puțin pe unde ne-am vânturat noi, era de 65 de mile, adică sub 105 km la oră. Iar prin orașe am folosit transportul în comun și uberul. În special din motiv de preț parcare - de exemplu, la NY trecea binișor de 30 de dolari pe oră. Prețul benzinei era destul de mic, în jur de 3,5 dolari galonul (care, la americani are 3,78 litri), deci mai ieftină decât în Românica.

După cum se vede, yankeii nu încurajează plata cu cardul, din cauza taxelor percepute de bănci. Oriunde am fost, dacă plăteai cu cardul era mai scump decât cu cash. Apropos de asta, cardurile noastre merg și peste baltă. Eu am un Visa de BCR și a funcționat peste tot. Dar tot mai bine e să cauți un ATM. Magazinele sunt deschise până târziu (până la 23 majoritatea). Am descoperit, însă, că preluaseră modelul scandinav (și baltic) de a nu vinde alcool - bere în ceea ce ne privește - după anumite ore. Ba chiar am intrat într-un mare supermarket, unde nu se vindeau deloc băuturi alcoolice. Pe de altă parte, în altele am întâlnit așa ceva...


Americanii nu prea folosesc apă minerală (adică din aia adevărată, cu bule, nu din cea de spălat pe mâini), trebuie căutată mult prin rafturi și e scumpă. În alimente pun o groază de zahăr. Ori, dacă nu, sirop de arțar și altele. Destul de greu, de exemplu, am găsit pâine, care să nu semene a cozonac.

Ca să ajungem în locațiile menționate mai pe la început, am traversat și zona rurală din partea nord-estică a SUA - mai exact statele New York, Pennsylvania, Ohio, Michigan, Indiana, Illinois, West Virginia, Maryland și New Jersey. Pe lângă metropole și ceea ce noi, românii, am numi orașe, majoritatea localităților prin care am trecut (nu am mers doar pe autostrăzi, că am vrut să vedem și America aia a lu' alde hillbilly) erau ceea ce noi am numi sate, dar ei le consideră towns - orașe. În general arată exact așa cum le vedem prin filme: un centru cu case cu pereți din lemn, mai rar din cărămidă, și ferme azvârlite de jur-împrejur.

În multa cazuri, autostrăzile au benzile separate de un spațiu verde (uneori doar pământ) lat de câțiva metri. Drumurile sunt, în general, bine întreținute. Nu am văzut pe nicăieri gunoaie. Mai mult, iarba de pe margine, chiar în afara localităților era frumos tunsă sub formă de gazon.








Prin zonele rurale majoritatea aveau arborat drapelul. Care pe fațada casei, care pe un ditamai catargul (era să zic în curte, dar americanii nu prea cred în garduri).

Autobuzele școlare sunt tot ca în filme.

Tot prin zona rurală sunt destui care conduc niște hambare pe roți (îmi venea botul până la piept).


Moteluri - tot ca în filme...

... și camioane la fel.

Asta, în schimb, n-am văzut-o în niciun film.




Americani în vacanță cu rulota...

... casa-i casă (chiar și pe roți), mașina e altceva.



Cu mâncarea e cam nasol în America. E scumpă, iar practicile legate de bacșiș o fac și mai scumpă. Amărâții care lucrează în domeniu sunt plătiți mizerabil (sunt state din astea rurale, unde o chelneriță câștigă sub 3 dolari pe oră) și sunt munciți din greu. Patronii se așteaptă să le plătească salariile clienții. Pe la noi este practica celor 10%; mai mult dacă nota e mică, mai puțin dacă e mare. În Europa aia mai spălată bacșișul, dacă se lasă, este mic. În IuEsEi, oamenii ăia sunt morți fără tips. Aici nici nu există pe bon varianta 10%, se pleacă de la 15. Și de bun simț e să lași 20%.

Noi am închiriat apartamente și ne-am rezolvat singuri micul dejun și cina. La prânz, în orașe, am mâncat la minoritari (chinezi mai ales), care au prețurile substanțial mai mici - de fapt și americanii fac asta, majoritatea clienților erau albi. Sau luam ceva de la multele tonete - un hotdog nu prea mare era 5-7 dolari; un burito - tot pe acolo. Erau și chestii mai complicate, tonete cu mâncăruri grecești, arăbești, turcești.

Am mâncat și pe la fast food, asta și ca să facem comparație cu ce avem noi. Or fi ale noastre mai sănătoase (oare?), dar ale lor sunt mai bune. Și par a fi făcute cu scopul precis de a îmbogăți big pharma. Mai grase, mai sărate, porții mai mari. Cutiuțele cu maioneză, ketchup și alte sosuri sunt gratis și poți să-ți iei cu cârca. La fel sucurile. Nu am văzut pahare de pepsi, cola și restul sub juma' de litru și, în general, le poți umple de câte ori vrei.

Pe lângă Mc', KFC, ori Burger King, am încercat și chestii care nu se găsesc pe gura de plai...

... ca asta. Sau Five Guys. Care se laudă că au cel mai bun burger din Cleveland. Afișând și dovezi. Era bun, întradevăr.


Din fericire, localurile din zona rurală erau simțitor mai prietenoase cu fondurile noastre. Și aveau mâncare foarte bună.

Ca ăsta, specializat pe mâncare texană (chit că era pe undeva la nord de New York), cel puțin așa scrie pe firmă, nu e ca și cum pot face diferența între mâncarea din Texas și aia din Oklahoma. Dar a fost bună, accesibilă și în porții mari.




Sau aici, undeva prin Pennsylvania.





Normal, am luat și una din plăcintele lor emblematice - cu mere. Bună, dar nu ca aia făcută de mama. Culme, pentru o nație care pune zahăr cam în tot ce găsești prin magazine, nu era așa de dulce.

Americanii sunt foarte ok. Politicoși, dar în stilul prietenos, nu distanți ca nordicii. Nu mereu zâmbitori (în tot cazul, cei care îți vând ceva sunt zâmbitori, că sunt interesați), dar gata să te ajute. Nici nu am văzut cașaloți peste tot locul, după cum ne spune imaginarul colectiv european. Adică, na! Prin orașele mari te mai lovești de câțiva mai grăsuți și chiar de 2-3 obezi. Dar nu mai mult. Se face sport mult prin orașe. La țară era cam altă situație. Aici și grăsuții, și obezii erau vizibili frecvent, dat tot nu în numărul așteptat de mine. Posibil ca situația să fie diferită prin alte regiuni, în statele sudice poate.