Este una din micile ţări (cam de 8 ori mai mică decât România) ale Balcanilor de Vest. Se întinde între Marea Mediterană la vest, Muntenegru la nord-nord vest, Kossovo la nord-nord est, Macedonia la est şi Grecia la sud.
Capitala este oraşul Tirana, moneda se numeşte Lek (leke la plural). Cică numele îi vine de la cel al lui Alexandru (cel Mare), al cărui nume este frecvent prescurtat şi utilizat în albaneză sub forma Leka. Un leu duce ceva mai mult de 26 de leke.
Populaţia numără o ţâră peste 2,8 milioane. Din aceştia, zic sursele oficiale puternic contrate de vecini - în special de greci, albanezi ar fi peste 86%, urmaţi de greci, macedoneni şi muntenegreni.
Numele de Albania derivă din latina medievală, care, la rândul ei, l-a împrumutat de la bizantini - aceştia din urmă îi numeau pe localnici albanoi. Se crede că face referire la tribul iliric al albanilor, menţionat prin sec. 2 d.Hr. În aceeaşi perioadă a Evului Mediu timpuriu, albanezii înşişi se recomandau drept arbeneşe (la noi a dat arbănaşi, işi, într-o altă formulare, arvaniţi), iar regiunea Arberi. Prin sec. 17, forma Arberi a fost înlocuită cu cea care există şi în prezent - Şqiperia pentru ţară; şqiptare pentru ei. Ca o formă de autoflatare îşi interpretează cele două etnonime ca "Ţara vulturilor", respectiv "Copii vulturilor".
Ce sunt de fapt albanezii şi de unde vin ei nimeni nu ştie sigur. Nu apar în izvoarele istorice înainte de sec. 11 şi sunt stabiliţi într-o regiune populată de anticele triburi ilire. Din care cauză, s-a crezut multă vreme că sunt urmaşii zişilor iliri. Problema este că nici despre aceştia nu se ştiu prea multe lucruri, în afară de nume şi faptul că au existat şi au creat multe probleme romanilor. Şi din limba lor doar câteva cuvinte sunt stabilite cu certitudine. Cert este că albaneza este o limbă indo-europeană, probabil singura supravieţuitoare a grupului său. Este împărţită în două dialecte destul de diferite între ele: gheg vorbit în nord şi tosk vorbit în sud. În plus sunt o sumedenie de subdialecte şi sub-subdialecte, din care cel mai important este arbereşe vorbit de albanezii (iniţial din dialectul tosk), care au emigrat în Sicilia şi sudul Italiei.
Prima organizare politică a fost Principatul Arber (sau Arbanon), o formaţiune semiautonomă din cadrul Imperiului Bizantin (iar după cucerirea latină a Constantinolului în 1204, a Principatului de Epir) dezvoltată în jurul fortificaţiei şi centrului urban de la Kruje. Cândva după 1250 principatul a fost desfiinţat, iar regiunea populată de triburile albaneze a intrat în malaxorul conflictelor dintre bizantini, sârbi şi urmaşii cruciaţilor latini. Pe acest fond de anarhie şi lipsă a unei autorităţi centrale, în sec. 14-15, au luat fiinţă mai multe centre locale de putere, conduse de lideri tribali. Cele mai puternice astfel de mini-principate erau conduse de familii precum Balş, Topia, Kastrioti, Muzaka, Dukagjini. În general, aceste mici principate îşi petreceau timpul luptându-se între ele. Alianţele se făceau şi desfăceau permanent, prietenul de azi te înjunghia pe la spate mâine, iar vendetele erau la ordinea zilei. Evident, Veneţia, stăpâna Mării Adriatice, îşi băgă permanent coada în aceste conflicte, pentru a-şi aranja propriile ape.
Abia apariţia pericolului otoman i-a făcut pe majoritatea principalilor feudali - dar nu pe toţi - să-şi înghită o parte din nemăsurata trufie şi să se unească în Liga de la Lezha. Dar şi asta numai după ce Veneţia a utilizat întreaga ei putere diplomatică şi financiară (asezonată şi cu ameninţări), pentru a-i convinge. Liderul acestei alianţe destul de slabe a fost ales Gheorghe Castriota (Gjergj Kastrioti) supranumit Skanderbeg. În tinereţe, fusese dat ostatic de tatăl său sultanului, ca probă de bună purtare. A intrat în armata şi posibil a trecut la islam, primind numele de Iskender (Alexandru). S-a dovedit repede un comandant strălucit, fiind numit sangeak (un fel de guvernator local, dar şi general). Apoi, în 1443, dezertează din armata otomană, renunţă la islam şi declanşează o revoltă în partea centrală a Albaniei. Timp de 25 de ani a fost cel mai important luptător antiotoman din Balcani, reuşind să obţină un lung şir de victorii, întotdeauna cu armate mult mai mici şi mai slab echipat, dar compuse din luptători feroce şi dedicaţi. Este eroul naţional al Albaniei, comparabil cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul luaţi împreună.
*Există o anecdotă, cu că participând într-unul din războaiele italiene de partea regelui Ferdinand I de Napoli, al cărui vasal era, trupele albaneze au fost încercuite pe timp de noapte. A doua zi, condotierul inamic a trimis solie pentru a obţine predarea. În general, războaiele italiene erau duse de companii de mercenari. Aceştia lucrau pe contracte temporare. Cum, de la an la an, erau angajaţi de oricare principe, iar diferitele companii puteau fi azi inamice, mâine în slujba aceluiaşi patron, mercenari dezvoltaseră un sistem care limita pierderile umane inutile. Mare parte din bătălii erau caracterizate de marşuri şi contramarşuri pentru obţinerea unor poziţii avantajoase, după care, căpitanul inamic capitula, dacă i se ofereau condiţii generoase. Rezistenţa ar fi însemnat pierderi însemnate de vieţi (poate chiar a lui) şi distrugerea unităţii (care era pur şi simplu afacerea familiei - mulţi condotieri trăiau exclusiv din închirierea serviciilor militare) cu foarte slabe şanse de reuşită.
Ei bine, albanezii, obişnuiţi cu brutalele confruntări împotriva turcilor, ori între ei, au refuzat să se predea, au pornit bătălia şi au reuşit să scape din încercuire, provocând şi suferind mari pierderi. Ulterior a pornit jelania în toată cizma, Ferdinand I fiind arătat cu degetul şi condamnat că a adus un barbar necizelat într-un război de gentilomi.
În fine, Liga de la Lezha a fost fondată în 1444, dar a avut viaţă scurtă din cauza duşmăniilor tradiţionale dintre liderii săi. După doi ani deja mai mult de jumătate din feudalii albanezi trădaseră cauza, iar după 1450 Skanderbeg a trebuit să se bazeze doar pe oamenii săi şi pe ajutoarele financiare primite de la Veneţia, Ungaria, papalitate şi regatul de Napoli. În aceste condiţii, abia a reuşit să menţină libertatea unei părţi a teritoriul albanez, în jurul capitalei sale - Kruja.
După moartea eroului în 1468, nimeni nu i-a putut lua locul. Treptat, toate micile "principate" albaneze au fost cucerite, ultimele în 1479. Ca urmare, familiile nobiliare s-au refugiat în Italia, ori au trecut la islam pentru a-şi păstra privilegiile. Populaţia de jos, de asemenea, a emigrat în masă către statele italiene (în special Napoli şi Veneţia) ori a adoptat noua religie. Până în sec. 19, marea majoritate a albanezilor erau musulmani, cu ceva creştini catolici în nord (vechea zonă de influenţă veneţiană) şi ortodocşi în sud.
Teritoriile albaneze au rămas sub dominaţie otomană până în 1912, când, pe fondul Războaielor Balcanice, a fost proclamată o Albanie independentă - un principat condus de un prinţ german. Însă, chiar după secole, conflictele interne între diferitele triburi şi căpetenii încă nu se stinseseră de tot. În schimb, li s-a adăugat şi o latură religioasă. Astfel că viaţa internă a rămas agitată. Faptul că, în timpul Primului Război Mondial, ţara a fost ocupată şi împărţită între austro-ungari, italieni şi francezi nu a ajutat.
În 1925 s-a proclamat Republica, preşedinte fiind ales Ahmet Zogolli. Acesta a reuşit să pună mâna pe întreaga putere, iar în 1928 s-a încoronat rege sub numele Zog I. El a impus o serie de reforme , necesare într-o regiune rămasă ca dezvoltare la nivelul anilor 1600. De exemplu, a interzis şerbia ţăranilor (spre marea ciudă a beilor locali) şi a desfiinţat legea religioasă musulmană în favoarea unui cod civil de inspiraţie elveţiană (regele fiind musulman). Şi altele pe aceeaşi linie. El stabilit capitala la Tirana. În schimb, pentru a-şi putea păstra puterea, a instituit o dictatură personală bazată pe o foarte brutală poliţie politică.
În aproape întreaga perioadă interbelică Albania a fost sub protectorat italian, iar în 1939 Mussolini a anexat Albania la Italia, în pregătire la războiul pe care urma să-l declare Greciei (şi să-l piardă). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ţara a rămas sub ocupaţie italiană, apoi, după capitularea Italiei în septembrie 1943, a fost ocupată de germani.
După 1945 a izbucnit un război civil între comunişti şi naţionalişti, pierdut de cei din urmă. Un regim comunist sub conducerea lui Enver Hoxha avea să se instituie. Regimul comunist a reuşit să dezvolte ţara din punct de vedere economic şi să ridice nivelul de trai. De asemenea, a impus o reducere importantă a diferenţelor culturale dintre diferitele regiuni. În schimb, regimul lui Hoxha a fost cel mai represiv, paranoic şi criminal regim comunist european, probabil întrecându-l şi pe cel al lui Stalin. El chiar a proclamat Albania primul stat ateist din lume şi a interzis orice manifestare a vreunei forme de religie. În anii '80 economia albaneză dădea rateu după rateu, iar nivelul de trai s-a prăbuşit. Cine a apucat vremurile alea, când vine vorba de produse albaneze, se gândeşte doar la ţigări (Apollonia şi DS - Dures Speciale), smochine şi coniac Skanderbeg.
Libertatea a venit în 1992, după ce comuniştii pierd puterea în primele alegeri libere din istoria ţării. Albania era un stat înapoiat economic şi aproape fără nicio legătură cu restul lumii. Sărăcia generalizată a dus la dezvoltarea de către mafioţi italieni şi locali a unor scheme piramidale de tip Caritas, în urma prăbuşirii cărora jumătate din populaţie a pierdut tot. Cum respectivele "afaceri" fuseseră sprijinite de oficiali corupţi, au izbucnit o serie de revolte, care, în 1997, au deraiat într-un adevărat război civil.
De atunci, lucrurile au mers, în general, spre bine. Corupţia a fost redusă simţitor, nivelul de democraţie a crescut, economia s-a dezvoltat, ţara a ajuns un loc favorit pe harta turistică a Europei. Ca dovadă a acestei evoluţii pozitive, Albania este membră NATO, iar, din 2014, este candidată oficială pentru accederea în UE. Chiar şi aşa au rămas o groază de elemente de înapoiere de care te loveşti, unele comice, majoritatea enervante, niciunul care să constituie o piedică adevărată, ori care să te facă să eviţi ţara. Din păcate, pentru noi Albania a fost mai mult o ţară de trecere, astfel încât nu am putut vizita o serie dintre monumentele sale. Nu am ajuns la Girocastro (Gjirokaster) şi nici la Berat, de exemplu. Sper însă că voi mai avea ocazia.
Relieful Albaniei este majoritar muntos, cu ceva câmpii nu prea ample în partea de nord. Privelişti spectaculoase sunt peste tot locul şi în special când parcurgi şoseaua de coastă la nord de Sarande - tu eşti pe la 3-400 de metri altitudine, în stânga ai marea, iar în dreapta creste de peste 1000 de metri.
Prima organizare politică a fost Principatul Arber (sau Arbanon), o formaţiune semiautonomă din cadrul Imperiului Bizantin (iar după cucerirea latină a Constantinolului în 1204, a Principatului de Epir) dezvoltată în jurul fortificaţiei şi centrului urban de la Kruje. Cândva după 1250 principatul a fost desfiinţat, iar regiunea populată de triburile albaneze a intrat în malaxorul conflictelor dintre bizantini, sârbi şi urmaşii cruciaţilor latini. Pe acest fond de anarhie şi lipsă a unei autorităţi centrale, în sec. 14-15, au luat fiinţă mai multe centre locale de putere, conduse de lideri tribali. Cele mai puternice astfel de mini-principate erau conduse de familii precum Balş, Topia, Kastrioti, Muzaka, Dukagjini. În general, aceste mici principate îşi petreceau timpul luptându-se între ele. Alianţele se făceau şi desfăceau permanent, prietenul de azi te înjunghia pe la spate mâine, iar vendetele erau la ordinea zilei. Evident, Veneţia, stăpâna Mării Adriatice, îşi băgă permanent coada în aceste conflicte, pentru a-şi aranja propriile ape.
Abia apariţia pericolului otoman i-a făcut pe majoritatea principalilor feudali - dar nu pe toţi - să-şi înghită o parte din nemăsurata trufie şi să se unească în Liga de la Lezha. Dar şi asta numai după ce Veneţia a utilizat întreaga ei putere diplomatică şi financiară (asezonată şi cu ameninţări), pentru a-i convinge. Liderul acestei alianţe destul de slabe a fost ales Gheorghe Castriota (Gjergj Kastrioti) supranumit Skanderbeg. În tinereţe, fusese dat ostatic de tatăl său sultanului, ca probă de bună purtare. A intrat în armata şi posibil a trecut la islam, primind numele de Iskender (Alexandru). S-a dovedit repede un comandant strălucit, fiind numit sangeak (un fel de guvernator local, dar şi general). Apoi, în 1443, dezertează din armata otomană, renunţă la islam şi declanşează o revoltă în partea centrală a Albaniei. Timp de 25 de ani a fost cel mai important luptător antiotoman din Balcani, reuşind să obţină un lung şir de victorii, întotdeauna cu armate mult mai mici şi mai slab echipat, dar compuse din luptători feroce şi dedicaţi. Este eroul naţional al Albaniei, comparabil cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul luaţi împreună.
*Există o anecdotă, cu că participând într-unul din războaiele italiene de partea regelui Ferdinand I de Napoli, al cărui vasal era, trupele albaneze au fost încercuite pe timp de noapte. A doua zi, condotierul inamic a trimis solie pentru a obţine predarea. În general, războaiele italiene erau duse de companii de mercenari. Aceştia lucrau pe contracte temporare. Cum, de la an la an, erau angajaţi de oricare principe, iar diferitele companii puteau fi azi inamice, mâine în slujba aceluiaşi patron, mercenari dezvoltaseră un sistem care limita pierderile umane inutile. Mare parte din bătălii erau caracterizate de marşuri şi contramarşuri pentru obţinerea unor poziţii avantajoase, după care, căpitanul inamic capitula, dacă i se ofereau condiţii generoase. Rezistenţa ar fi însemnat pierderi însemnate de vieţi (poate chiar a lui) şi distrugerea unităţii (care era pur şi simplu afacerea familiei - mulţi condotieri trăiau exclusiv din închirierea serviciilor militare) cu foarte slabe şanse de reuşită.
Ei bine, albanezii, obişnuiţi cu brutalele confruntări împotriva turcilor, ori între ei, au refuzat să se predea, au pornit bătălia şi au reuşit să scape din încercuire, provocând şi suferind mari pierderi. Ulterior a pornit jelania în toată cizma, Ferdinand I fiind arătat cu degetul şi condamnat că a adus un barbar necizelat într-un război de gentilomi.
În fine, Liga de la Lezha a fost fondată în 1444, dar a avut viaţă scurtă din cauza duşmăniilor tradiţionale dintre liderii săi. După doi ani deja mai mult de jumătate din feudalii albanezi trădaseră cauza, iar după 1450 Skanderbeg a trebuit să se bazeze doar pe oamenii săi şi pe ajutoarele financiare primite de la Veneţia, Ungaria, papalitate şi regatul de Napoli. În aceste condiţii, abia a reuşit să menţină libertatea unei părţi a teritoriul albanez, în jurul capitalei sale - Kruja.
După moartea eroului în 1468, nimeni nu i-a putut lua locul. Treptat, toate micile "principate" albaneze au fost cucerite, ultimele în 1479. Ca urmare, familiile nobiliare s-au refugiat în Italia, ori au trecut la islam pentru a-şi păstra privilegiile. Populaţia de jos, de asemenea, a emigrat în masă către statele italiene (în special Napoli şi Veneţia) ori a adoptat noua religie. Până în sec. 19, marea majoritate a albanezilor erau musulmani, cu ceva creştini catolici în nord (vechea zonă de influenţă veneţiană) şi ortodocşi în sud.
Teritoriile albaneze au rămas sub dominaţie otomană până în 1912, când, pe fondul Războaielor Balcanice, a fost proclamată o Albanie independentă - un principat condus de un prinţ german. Însă, chiar după secole, conflictele interne între diferitele triburi şi căpetenii încă nu se stinseseră de tot. În schimb, li s-a adăugat şi o latură religioasă. Astfel că viaţa internă a rămas agitată. Faptul că, în timpul Primului Război Mondial, ţara a fost ocupată şi împărţită între austro-ungari, italieni şi francezi nu a ajutat.
În 1925 s-a proclamat Republica, preşedinte fiind ales Ahmet Zogolli. Acesta a reuşit să pună mâna pe întreaga putere, iar în 1928 s-a încoronat rege sub numele Zog I. El a impus o serie de reforme , necesare într-o regiune rămasă ca dezvoltare la nivelul anilor 1600. De exemplu, a interzis şerbia ţăranilor (spre marea ciudă a beilor locali) şi a desfiinţat legea religioasă musulmană în favoarea unui cod civil de inspiraţie elveţiană (regele fiind musulman). Şi altele pe aceeaşi linie. El stabilit capitala la Tirana. În schimb, pentru a-şi putea păstra puterea, a instituit o dictatură personală bazată pe o foarte brutală poliţie politică.
În aproape întreaga perioadă interbelică Albania a fost sub protectorat italian, iar în 1939 Mussolini a anexat Albania la Italia, în pregătire la războiul pe care urma să-l declare Greciei (şi să-l piardă). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ţara a rămas sub ocupaţie italiană, apoi, după capitularea Italiei în septembrie 1943, a fost ocupată de germani.
După 1945 a izbucnit un război civil între comunişti şi naţionalişti, pierdut de cei din urmă. Un regim comunist sub conducerea lui Enver Hoxha avea să se instituie. Regimul comunist a reuşit să dezvolte ţara din punct de vedere economic şi să ridice nivelul de trai. De asemenea, a impus o reducere importantă a diferenţelor culturale dintre diferitele regiuni. În schimb, regimul lui Hoxha a fost cel mai represiv, paranoic şi criminal regim comunist european, probabil întrecându-l şi pe cel al lui Stalin. El chiar a proclamat Albania primul stat ateist din lume şi a interzis orice manifestare a vreunei forme de religie. În anii '80 economia albaneză dădea rateu după rateu, iar nivelul de trai s-a prăbuşit. Cine a apucat vremurile alea, când vine vorba de produse albaneze, se gândeşte doar la ţigări (Apollonia şi DS - Dures Speciale), smochine şi coniac Skanderbeg.
Libertatea a venit în 1992, după ce comuniştii pierd puterea în primele alegeri libere din istoria ţării. Albania era un stat înapoiat economic şi aproape fără nicio legătură cu restul lumii. Sărăcia generalizată a dus la dezvoltarea de către mafioţi italieni şi locali a unor scheme piramidale de tip Caritas, în urma prăbuşirii cărora jumătate din populaţie a pierdut tot. Cum respectivele "afaceri" fuseseră sprijinite de oficiali corupţi, au izbucnit o serie de revolte, care, în 1997, au deraiat într-un adevărat război civil.
De atunci, lucrurile au mers, în general, spre bine. Corupţia a fost redusă simţitor, nivelul de democraţie a crescut, economia s-a dezvoltat, ţara a ajuns un loc favorit pe harta turistică a Europei. Ca dovadă a acestei evoluţii pozitive, Albania este membră NATO, iar, din 2014, este candidată oficială pentru accederea în UE. Chiar şi aşa au rămas o groază de elemente de înapoiere de care te loveşti, unele comice, majoritatea enervante, niciunul care să constituie o piedică adevărată, ori care să te facă să eviţi ţara. Din păcate, pentru noi Albania a fost mai mult o ţară de trecere, astfel încât nu am putut vizita o serie dintre monumentele sale. Nu am ajuns la Girocastro (Gjirokaster) şi nici la Berat, de exemplu. Sper însă că voi mai avea ocazia.
Relieful Albaniei este majoritar muntos, cu ceva câmpii nu prea ample în partea de nord. Privelişti spectaculoase sunt peste tot locul şi în special când parcurgi şoseaua de coastă la nord de Sarande - tu eşti pe la 3-400 de metri altitudine, în stânga ai marea, iar în dreapta creste de peste 1000 de metri.
Ca şi în restul statelor din Balcanii de Vest nu ai nevoie de paşaport, cartea de identitate e suficientă pentru o şedere de maxim 30 de zile.
Drumurile principale sunt bune, în nord au şi ceva autostradă - nu e necesară vignetă, nu există taxe de autostradă. Drumurile ielelalte sunt total nerecomandabile. Când am plecat de la Ohrid spre Sarande, waze ne indica două căi: una mult ocolită pe la nord, alta mult ocolită pe la sud (de fapt, ne trecea puţin prin Grecia). Noi am decis că suntem mai deştepţi şi am ales un "drum naţional" care tăia de-a dreptul. Care a fost excelent la început, bun după aia, acceptabil şi, în final, dezastruos. Şi nu numai că era rupt, dar pur şi simplu cred că era un fost şleau de măgari, căci curbele erau atât de strânse, încât şi unde asfaltul era în regulă, abia puteai merge cu 40 la oră. Întârzierea ne-a costat Girocastro.
Drumurile principale sunt bune, în nord au şi ceva autostradă - nu e necesară vignetă, nu există taxe de autostradă. Drumurile ielelalte sunt total nerecomandabile. Când am plecat de la Ohrid spre Sarande, waze ne indica două căi: una mult ocolită pe la nord, alta mult ocolită pe la sud (de fapt, ne trecea puţin prin Grecia). Noi am decis că suntem mai deştepţi şi am ales un "drum naţional" care tăia de-a dreptul. Care a fost excelent la început, bun după aia, acceptabil şi, în final, dezastruos. Şi nu numai că era rupt, dar pur şi simplu cred că era un fost şleau de măgari, căci curbele erau atât de strânse, încât şi unde asfaltul era în regulă, abia puteai merge cu 40 la oră. Întârzierea ne-a costat Girocastro.
Pe drumurile princiale, mai ales în nord, unde se pare că nivelul de viaţă e ceva mai mare, sunt puzderie de maşini. În special ale localnicilor, ori înmatriculate în Kossovo. Mare lor majoritate (peste 50%) sunt Mercedes. De toate formele şi modelele, de la maşini din anii '60, până la limuzine ultimul răcnet. Urmează BMW, Audi şi Volkswagen. Probabil spre 80% din maşinile văzute de mine erau germane.
Nu-i chiar adevărat că albanezii conduc foarte prost, posibil să fi fost adevărat în anii '90, când abia ieşiseră din comunism - perioadă în care muritorii de rând nu avea acces la automobile. Dar scăfârlia tot le este împodobită de 2 bube. Mai întâi parcarea. Orice albanez care se respectă va parca fix acolo unde are el nevoie în momentul ăla. Nu contează că e în drum şi are coloană în spate, că e pe trecerea de pietoni ori imediat după o curbă strânsă şi fără vizibilitate. În mod normal o va face brusc şi fără să semnalizeze. Apoi, giratoriile. Ţara e plină de aşa ceva - cred că doar în Tirana am văzut câteva semafoare. Ei bine, pentru albanezi regula de intrare în sensul giratoriu se restrânge la dacă ai ajuns, intri şi-ţi vezi de treabă, nu contează că sunt maşini deja acolo. Nu se acordă nicio prioritate. De fapt, treaba cu prioritatea stă exact pe dos la ei. De multe ori cetăţeni aflaţi în giratoriu au oprit şi ne-au făcut semn să ne băgăm şi noi. Sub ochii mei un poliţist în uniformă şi pe un scuter de poliţie, aflat deja în giratoriu, era să fie făcut pilaf de un şofer care nu i-a acordat prioritate şi s-a băgat peste el. Iar poliţistul doar s-a redresat şi a mers mai departe. Căci, apropos, nu am auzit claxoane şi nici înjurături. Cât despre poliţiştii de la circulaţie, cred că majoritatea prinseseră al Doilea Război Mondial, ori poate chiar revolta lui Skenderbeg. Oricum, nimeni nu-i lua în seamă.
Nu-i chiar adevărat că albanezii conduc foarte prost, posibil să fi fost adevărat în anii '90, când abia ieşiseră din comunism - perioadă în care muritorii de rând nu avea acces la automobile. Dar scăfârlia tot le este împodobită de 2 bube. Mai întâi parcarea. Orice albanez care se respectă va parca fix acolo unde are el nevoie în momentul ăla. Nu contează că e în drum şi are coloană în spate, că e pe trecerea de pietoni ori imediat după o curbă strânsă şi fără vizibilitate. În mod normal o va face brusc şi fără să semnalizeze. Apoi, giratoriile. Ţara e plină de aşa ceva - cred că doar în Tirana am văzut câteva semafoare. Ei bine, pentru albanezi regula de intrare în sensul giratoriu se restrânge la dacă ai ajuns, intri şi-ţi vezi de treabă, nu contează că sunt maşini deja acolo. Nu se acordă nicio prioritate. De fapt, treaba cu prioritatea stă exact pe dos la ei. De multe ori cetăţeni aflaţi în giratoriu au oprit şi ne-au făcut semn să ne băgăm şi noi. Sub ochii mei un poliţist în uniformă şi pe un scuter de poliţie, aflat deja în giratoriu, era să fie făcut pilaf de un şofer care nu i-a acordat prioritate şi s-a băgat peste el. Iar poliţistul doar s-a redresat şi a mers mai departe. Căci, apropos, nu am auzit claxoane şi nici înjurături. Cât despre poliţiştii de la circulaţie, cred că majoritatea prinseseră al Doilea Război Mondial, ori poate chiar revolta lui Skenderbeg. Oricum, nimeni nu-i lua în seamă.
Preţurile sunt mici în Albania normală, chiar mai mici decât în Macedonia. Nu chiar aşa de mici, însă tot reduse chiar şi pentru pungile noastre, sunt cele din zonele turistice, în sezon. Cineva mi-a spus că a dormit în aprilie la Sarande cu 5 euro pe noapte - în august noi nu am găsit aşa ceva. Totuşi, mult sub ce ţi se cere pe piciorul de plai.
Probleme ar fi cu banii. În sensul că e greu de găsit să cumperi ori să schimbi leke la un curs rezonabil. ATM-urile sunt total nerecomandate. La bănci e un curs mai ok, dar tot mărişor, însă şi cozi mari - totuşi asta e metoda recomandabilă. Se poate plăti în euro oriunde, însă, iarăşi, cursul nu e chiar prietenos. Cât despre plata cu cardul, hahaha! Doar la un mall în Tirana am văzut chestia asta. Chiar la Sarande, o staţiune foarte frumoasă şi plină de turişti străini, nu s-a putut. La un singur market, acceptau plata cu cardul, dar doar dacă aveai produse de cel puţin 10 euro. După cum mi-a explicat o englezoaică de la coadă, căci vânzătoarea era lemn la limbi străine. Bonuri de casă? Poate mă repet pe undeva, dar hahaha!
Şi la benzină aceeaşi problemă. Nu că nu ai de unde alimenta. Nu e ţară cu benzinării mai dese. Cred că fiecare a patra poartă e o benzinărie la ei. Dar nu au POS, nu e nimic scris într-o limbă de circulaţie, iar ei nu vorbesc decât albaneza. Deci le dai 10 euro şi speri că au înţeles motorină nu benzină şi că te ţepuiesc cât mai puţin. Căci, de multe ori, aparatul de marcat de la pompă nu funcţionează, deci îţi pune la ochi. Şi nici toalete nu prea au - aviz amatorilor.
Multe din cele zise mai sus, te pot face niţeluş circumspect, dar, hei!, ce concediu e ăla din care te întorci şi nu ai nimic de povestit?
Probleme ar fi cu banii. În sensul că e greu de găsit să cumperi ori să schimbi leke la un curs rezonabil. ATM-urile sunt total nerecomandate. La bănci e un curs mai ok, dar tot mărişor, însă şi cozi mari - totuşi asta e metoda recomandabilă. Se poate plăti în euro oriunde, însă, iarăşi, cursul nu e chiar prietenos. Cât despre plata cu cardul, hahaha! Doar la un mall în Tirana am văzut chestia asta. Chiar la Sarande, o staţiune foarte frumoasă şi plină de turişti străini, nu s-a putut. La un singur market, acceptau plata cu cardul, dar doar dacă aveai produse de cel puţin 10 euro. După cum mi-a explicat o englezoaică de la coadă, căci vânzătoarea era lemn la limbi străine. Bonuri de casă? Poate mă repet pe undeva, dar hahaha!
Şi la benzină aceeaşi problemă. Nu că nu ai de unde alimenta. Nu e ţară cu benzinării mai dese. Cred că fiecare a patra poartă e o benzinărie la ei. Dar nu au POS, nu e nimic scris într-o limbă de circulaţie, iar ei nu vorbesc decât albaneza. Deci le dai 10 euro şi speri că au înţeles motorină nu benzină şi că te ţepuiesc cât mai puţin. Căci, de multe ori, aparatul de marcat de la pompă nu funcţionează, deci îţi pune la ochi. Şi nici toalete nu prea au - aviz amatorilor.
Multe din cele zise mai sus, te pot face niţeluş circumspect, dar, hei!, ce concediu e ăla din care te întorci şi nu ai nimic de povestit?
Cum treci frontiera în Albania, asta e una din primele privelişti care te întâmpină - o cazemată din beton. Regimul comunist era paranoic, vedea ţara înconjurată doar de duşmani de moarte şi cerea participarea fiecărui albanez la apărare. Aşa că au construit peste 270.000 de ciuperci din astea.
În depărtare - Lacul Ohrid.
"Drumul naţional", de!
În prima noapte am dormit la Sarande, o staţiune cu multe clase peste Mamaia (sau orice altceva avem noi la mare). Cu o excepţie - plajele. Din păcate, acestea sunt plajele caracteristice Mediteranei - mai mult cu pietricele, decât cu nisip.
