cautatorul: Marsilia (I)

Este cel mai vechi oraş al Franţei şi al doilea ca mărime, după Paris (850.000 de locuitori); însă pe locul trei ca zonă metropolitană, capitol la care este întrecută de Lyon.
Numele îi vine de la grecescul Massalia, grecii probabil preluându-l din limbajul băştinaşilor de acum 2500 de ani.
Cetatea a fost întemeiată în jurul anului 600 î.Cr. de colonişti veniţi din Foceea, o metropolă grecească situată pe coasta de vest a Asiei Mici (actualmente în Turcia). Mulţumită poziţiei extrem de favorabilă pentru comerţ, Massalia a cunoscut repede prosperitatea. Oraşul a fost înconjurat de ziduri, drahma de argint emisă aici a devenit valuta forte a Mediteranei de vest, pentru mai bine de 3 secole, iar flota massaliotă a reuşit, în mai multe rânduri, să ţină la respect puterea navală a Cartaginei.
Pentru a contrabalansa presiunile punilor şi dând dovadă de o bună judecată în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor internaţionale, Massalia a pariat pe cartea unei noi puteri în ascensiune, dar care mai avea multe de demonstrat - Roma, împotriva supunerii în faţa superputerii regionale - Cartagina. Evident, romanii ies învingători, după trei războaie crâncene, şi obţin stăpânirea bazinului occidental al Mediteranei. Grecii profită din plin de o alianţă aşa reuşită şi devin principalul punct de schimb între Roma, Hispania şi triburile galilor.
Anii trec, aurul curge, mintea se leneveşte. Prosperi, puternici şi plictisiţi, massalioţii decid să intervină în războaiele civile de la sfârşitul republicii romane. Numai cât, judecata lor nu se mai compară cu cea a strămoşilor. Cu mare elan, ei decid să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Caesar. Ca urmare, oraşul a fost luat cu asalt şi jefuit, notabilii executaţi, flota confiscată, independenţa pierdută. Totuşi, atât Caesar, cât şi împăraţii ce i-au urmat (chiar şi un dement precum Caligula) au recunoscut importanţa strategică a unui port la gurile Rhonului şi la jumătatea distanţei dintre Italia şi Hispania (la vremea aia, nu existau instrumente pentru navigaţie, aşa încât corăbiile urmau îndeobşte coasta, atât pentru repere, dar şi ca să poată acosta rapid în caz de nevoie). Prin urmare, oraşul - redenumit Massilia - a continuat să prospere în forma unei colonii romane. Şi asta i-a ocupat următoarele secole, fără prea multe evenimente negative.
Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus nu a afectat oraşul. Vizigoţii, care au preluat conducerea în sudul Galliei, au recunoscut importanţa sa comercială şi chiar i-au permis un fel de autonomie limitată. Într-o Europă occidentală în care civilizaţia se prăbuşea peste tot, sec. 6 aduce Marsiliei o puternică înflorire economică şi culturală. Unii dintre ultimii intelectuali latini (Cassianus, Salvianus, Sidonius Apollinaris) au contribuit la această înflorire. În sec. 7 Marsilia rămăsese probabil ultimul oraş roman, încă neatins de decădere. Comerţul se dezvolta, zidurile erau întreţinute, termele funcţionau, forumurile nu se prăbuşiseră, o arhiepiscopie fusese înfiinţată.
Dar toate lucrurile frumoase ajung la un sfârşit. Localnicii au greşit din nou, încrezându-se prea mult în puterea fortificaţiilor, şi au dat cu tifla pretenţiilor noii puteri dominante din regiune - regatul franc. În 739 Carol Martel cucereşte şi distruge oraşul. Ceea ce a mai rămas a suferit repetate raiduri din partea arabilor. Timp de aproximativ 200 de ani, Marsilia a fost ştearsă de pe hartă. Cetatea a înflorit din nou începând cu sec. 10, când a fost reconstruită de conţii de Provence. Aceştia i-au permis o largă autonomie internă. În scurt timp, întregul comerţ maritim dintre Italia, Franţa şi Spania trecea pe aici.
Din păcate pentru autohtoni, un comerţ puternic atrage un număr mare de negustori străini. Iar aceştia pot aduce cu dânşi şi mărfuri tare nedorite. În 1348 Marsilia a fost principalul punct de răspândire a Marii Ciume în Franţa. Populaţia a scăzut cu aproximativ 60%, adică mult peste media europeană. Molima şi decăderea societăţii, care i-a urmat, a condus inevitabil la o sincopă în viaţa de huzur a marseiezilor, care a durat fix un secol.
În 1438 conte de Provenţa devine Rene de Anjou, membru al casei regale franceze, el însuşi fost rege de Napoli. Rene construieşte noi centuri de ziduri, Marsilia devenind al doilea cel mai fortificat oraş francez, după Paris. Deasemenea, construieşte un port nou, pentru a cărui protecţie ridică fortul Sf. Ioan.
După moartea lui Rene de Anjou, Marsilia, împreună cu toată Provenţa, intră în stăpânirea casei regale. Iar oraşul devine cunoscut, atât pentru bogăţia sa, dar mai ales pentru încăpăţânarea cu care se revolta, ori de câte ori se încerca diminuarea autonomiei sale. Nu mai puţin de 4 regi al Franţei au trebuit să ia zidurile căpoasei urbe cu asalt. Între timp, cetăţenii au devenit şi o piesă importantă pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale. Oşti ale Imperiului German ori ale Spaniei au asediat fără succes Marsilia, iar o flotă otomană a iernat aici, ca urmare a alianţei dintre regele Francisc I şi sultanul Suleiman Magnificul.
În a doua parte a sec. 17, Regele Soare a anulat orice urmă de autonomie locală. El a refăcut vechiul fort Sf. Ioan şi a construit unul nou de cealaltă parte a portului - fortul Sf. Nicolae. În plus a transformat portul în principala bază navală franceză la Mediterana şi a refăcut castelul de pe insula If (da, ăla din care ar fi evadat Montele de Conte Cristo), dar în aşa fel să aibă tunurile îndreptate către oraş, nu către larg.
În noile condiţii, nici nu s-a mai pus vreodată problema unei noi revolte. Dar nici a vreunei crize economice. Datorită comerţului regal şi prezenţei flotei, Marsilia devine cel mai bogat oraş al regatului. Din nefericire, tot comerţul, i-a adus şi deloc plăcuta poziţie de a găzdui ultima mare epidemie de ciumă din Europa Occidentală. Peste 100.000 de oameni, cam jumătate din populaţie, au murit în 1720.
În ciuda bogăţiei revărsate peste ei, băştinaşii suportau cu greu călcâiul regal şi nu au uitat frumoasele vremuri ale trecutelor revolte. Aşa că nu-i de mirare că au trecut în masă şi cu mare entuziasm de parte revoluţiei din 1789. Trei ani mai târziu, marşul cântat de batalionul marseiezilor în trecere prin Paris către front a devenit imnul naţional. Asta nu i-a împiedicat să se revolte şi împotriva terorii iacobine. Drept răzbunare Robespierre i-a retras numele. Pentru scurt timp, Marsilia a devenit oficial "oraşul fără nume".
Sec. 19 a adus noi oportunităţi de extindere a comerţului şi de creştere a bogăţiei: transformarea Algeriei în colonie franceză în 1830 şi inaugurarea Canalului de Suez în 1869 şi deschiderea liniilor de navigaţie către India şi Orient. Tot sec. 19 a adus cu sine şi ample lucrări edilitare. Vechile centuri de fortificaţii au fost înlăturate (mai puţin cele din port), s-au tăiat bulevarde, s-au înălţat moderne clădiri publice şi noi cartiere de locuinţe. Asta a însemnat deasemenea şi distrugerea unei părţi importante din vestigiile istorice.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oraşul a fost bombardat de italieni şi germani. Mai mult, în 1943, trupele germane de ocupaţie au dinamitat tot cartierul portului, adică partea cea mai veche a oraşului. Bombardamentele americane nu au ajutat nici ele. Cel din data de 27 mai 1944 a distrus aproape un sfert din oraş. Toate astea, adunate la elanul edilitar din sec. 19, explică de ce nu sunt prea multe de văzut în aici. Cel puţin din punctul meu de vedere.