În tot cazul, fiind sâmbătă, mulţimi fără sfârşit luaseră Făgăraşul la pas. Nu puteai să mergi 10-15 minute fără să te freci de un alt grup. Era mai aglomerat decât la orice mall. Toţi porniţi de la Bâlea, din care motiv pe Transfăgărăşan se formase o coadă de maşini de 3-4 km.
Cei mai mulţi nu prea aveau ce căuta acolo, veniseră pentru că aşa auziseră şi ei că este trendy şi cool. Pretenţia lor era că pot urca pe Moldoveanu şi se pot întoarce la Bâlea într-o zi. Mi-am găsit o deosebită satisfacţie în a mă preface (evident, când ne încrucişam pe potecă, primul lucru de care întrebau era "cât mai e?") că le calculez şansele. Îi întrebam cât făcuseră până în punctul unde ne întâlnisem (foarte mult, unora le luase 3-4 ore pentru o treime din drumul dus), luam o mutră gânditoare, uşor încruntată, apoi le comunicam neplăcutul rezultat: poate, dacă menţineau ritmul, ar fi ajuns pe Moldoveanu înainte să se întunece de tot. Sfatul fiind să înnopteze la Podragu, în caz că doreau neapărat să meargă mai departe.
Ce dimineaţă e aia fără cafea? Chiar şi pe cele coclauri.
Traseul de întoarcere a fost, până la un punct, acelaşi. Dar, fiind parcurs ziua, am putut admira ce am ratat în prima zi din cauza întunericului.
Şi dovada că există viaţă inteligentă pe Terra.
Pe Vf. Mircii (2471 m).
Căldarea Podul Giurgiului cu lacul aferent.
Cum ziceam - circulaţie, nu glumă.
Şi am mai trecut o dată pe la "Trei paşi de moarte"...
... după care, înainte de a ajunge la Fereastra Zmeilor, am părăsit traseul iniţial şi am cotigit-o la stânga, coborând pe Valea Caprei către cabana cu acelaşi nume.
Vechiul refugiu de sub Fereastra Zmeilor (din Căldarea Caprei, de fapt) - 2050 m. Distrus şi dezafectat.
Şi cel nou. Mai mare, dotat cu priciuri şi electricitate de la panouri solare.
Bocancii lui Angi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu