Ei, cine nu a auzit de Viena? Capitala şi cel mai mare oraş al Austriei (1,8 milioane de locuitori; 2,6 milioane cu tot cu zona metropolitană), vals, ştrudel, şniţel, alea-alea.
Prima aşezare pe locul a ceea ce este astăzi Viena a fost înfiinţată de un trib celtic local, undeva pe la sfârşitul sec. 6 î.Cr. Timp de mai multe sute de ani, băştinaşii şi-au văzut de colibele lor de pe malul Dunării în general netulburaţi, dacă nu se iau în calcul ceva păruieli cu triburile vecine (celţi ori germanici). În tot acest timp, o cetate din centrul Italiei creştea în importanţă şi putere şi teritoriu. Spre sfârşitul sec. 1 î.Cr., celţii de pe teritoriul actual al Austriei ajung să deţină calitatea, neinvidiată de celelalte triburi europene, de vecin direct al arogantei Rome.
Nepoţii lui canis lupus tocmai erau în mijlocul unui război crâncen (pe care urmau să-l şi piardă parţial) cu neamurile germanice. Cum germanii mai pătrunseseră, de-a lungul istoriei, în Italia prin trecătorile Alpilor, armata romană a decis că mai sus pomenita aşezare celtică - sau, mai exact, poziţia ocupată de aceasta - este perfectă pentru o fortăreaţă pe cinste. Cu eficienţa caracteristică, legionarii au poftit localnicii să-şi ia tălpăşiţa, nu înainte de a le demonstra pe viu ce vor păţi, dacă refuză să plece ori le vine nefericita ideea de a-şi revedea locurile copilăriei. În scurt timp, aici s-a înălţat un impozant castru legionar (sediul unei legiuni, adică) ce a jucat un rol crucial în protejarea frontierei imperiului la Dunărea mijlocie. Numele castrului era Vindobona, iar în jurul lui s-a dezvoltat o aşezare civilă, care, în zilele ei de maximă înflorire, avea spre 20.000 de locuitori, adică o mică metropolă pentru vremurile acelea şi pentru un oraş de graniţă. Asupra numelui sunt mai multe teorii (cele mai multe făcând referire la diferite rădăcini celtice), dar niciuna acceptată pe deplin. Ceea ce este sigur, este faptul că stă la baza denumirii moderne a oraşului.
Războaiele, inundaţiile, dar şi decăderea economică generală a imperiului, a condus, în sec. 4, la scăderea atât a populaţiei civile, cât şi a garnizoanei. Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a însemnat invitarea tuturor migratorilor în Italia. În sec. 5-7 Vindobona - sau ce mai rămăsese din ea - a fost ocupată şi distrusă de longobarzi, avari şi slavi. Mai bine de 300 de ani, zona a fost lăsată în afara lumii "civilizate" - niciunul dintre regatele constituite de germanici pe teritoriul imperiului apusean şi nici Bizanţul nu şi-au extins influenţa atât de departe. Întreaga regiune a fost cucerită de Carol cel Mare şi, sub numele de Ostmark (Marca de Răsărit), a fost înglobată în imperiul său. Marca de Răsărit va deveni mai târziu Osterreich (Imperiul de Răsărit) = Austria.
Chiar înglobată Imperiului carolingian, Viena trebuie că nu era o aşezare prea importantă. Asta dacă mai rămăsese vreo aşezare pe aici. O nouă localitate în acest loc este documentată abia în 881 şi nu sub nişte auspicii fericite: fusese arsă până-n temelii de o invazie maghiară. Însă, în 955 regele german (viitor împărat) Otto I îi zdrobeşte pe unguri la Lechfeld şi le taie (în general la propriu) pofta de a mai organiza raiduri de pradă către Apus. Astfel, regiunea se linişteşte şi se repopulează. Treptat, Imperiul Romano-German îşi extinde graniţele de-a lungul Dunării, iar în sec. 11 Viena este solid poziţionată în cadrul frontierelor imperiului, sub stăpânirea ducilor de Babenberg. Poziţionarea ei pe fluviu o transformă într-un centru comercial de primă mână şi-i asigură o dezvoltare constantă. Îi asigură şi ceva pofticioşi, căci în 1278 ducatul este cucerit de împăratul german Rudolf I din casa de Habsburg. Care casă domnitoare va transforma Viena în centrul puterii sale.
Totuşi, Viena nu devine capitala imperiului, nu încă cel puţin. Marii duci germani s-au fript cu Rudolf. Ei îl aleseseră pentru totala lipsă de interes, afişată până atunci, pentru putere - deci sperau înălţimile lor că-l vor putea controla. Din păcate pentru ei, Rudolf s-a dovedit a purta proverbiala mănuşă de catifea. Prin urmare, după ce augustul a plecat în vizită la strămoşi, niciun Habsburg nu a mai pupat tron, cale de vreo sută şi jumătate de ani. Iar, între timp, cezarii din casa de Luxemburg au preferat Praga.
Doar în 1452 este ales din nou un Habsburg pe tronul imperial - Frederic III. Şi cu el oraşul devine capitala imperială preferată de majoritatea împăraţilor, chit că Praga rămâne reşedinţă imperială alternativă (de exemplu, Rudolf II aici şi-a avut hogeacul). Din nefericire pentru vienezi, oraşul lor era situat destul de aproape de frontiera estică a imperiului, iar o capitală, mai ales una imperială, atrage tot felul de atenţii. Astfel, între 1485-1490, Matei Corvin ocupă Viena. Nici nu trecuseră bine amintirile ocupaţiei, că Soliman Magnificul asediază cetatea în 1529. Sultanul se va întoarce cu coada între picioare, dar va transforma Ungaria în paşalâc.
Localizarea urbei la câteva zile de marş de frontiera cu posesiunile otomane, a condus la o atmosferă generală de instabilitate, oricât de scaun imperial o fi fost ea. Fortificaţiile oraşului au fost necontenit sporite, dar nu şi suprafaţa ori populaţia sa, pentru a fi mai uşor de apărat. Această politică şi-a arătat roadele în 1683, când turcii asediază din nou Viena (şi din nou tot fără succes). Pe de altă parte, faţă de Londra ori Paris şi chiar faţă de alte capitale occidentale, era vizibilă o importantă rămânere în urmă. Iar ciuma din 1679, care a răpus o treime din populaţie, nu a ajutat nici ea.
Dar, în sec. 18 Imperiul Habsburgic s-a extins, înglobând Ungaria, Transilvania, nordul Serbiei. Viena nu mai este un oraş lăturalnic. Dezvoltarea sa nu mai este îngrădită. În mai puţin de 50 de ani, suprafaţa se dublează, iar populaţia se triplează. Pungile crescute în circumferinţă îşi vădesc greutatea în acţiunea de înnoire urbană. Cam tot ce ţine de perioada medievală este pus la pământ şi înlocuit cu minunate construcţii în stil baroc, rococo şi clasicist. Din fericire, vienezii nu au avut şi ideea creaţă a parizienilor de a-şi organiza oraşul geometric, în linii drepte, exacte şi plictisitoare. După modesta mea opinie, Viena respiră mult mai mult romantism decât Parisul. Pe lângă boom-ul economic, Viena devine un centru cultural şi ştiinţific de primă clasă. Mozart, Bach, Haydn, Beethoven, Schubert şi-au interpretat compoziţiile în faţa Curţii imperiale.
În perioada războaielor napoleoniene, Viena a fost ocupată, în câteva rânduri, de franţuji. Care, însă, au avut grijă să nu o şifoneze mai mult decât era strict necesar. În sec. 19 capitala habsburgilor a continuat să se dezvolte şi să-şi extindă suprafaţa (asta şi pentru că aici nu au fost niciodată acceptate clădirile cu multe etaje, considerate prea plebee). Cum nu mai aveau niciun rol în noua realitate militară, zidurile oraşului au fost demolate (alas pentru turiştii moderni), iar pe locul lor a fost edificat un larg bulevard circular - Ringul. Ifosele de superioritate în ceea ce priveşte albastrul sângelui, i-a împiedicat pe vienezi să fie prea întreprinzători în ceea ce priveşte capitalismul industrial. I-a coafat mult mai bine rolul de cel mai important centru cultural ai Europei. Căci, da, în ciuda părerilor preconcepute, Parisul, la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, se cam mocirlea în conservatorism. Nota bene - abia după al Doilea Război Mondial au acceptat francezii pe deplin importanţa impresionismului. Timp de câteva decenii, Viena a fost capitala muzicii şi a artei. Stilul Secession (preluat de francezi drept Art Nouveau), ce grupa pictori, sculptori şi arhitecţi, a dat tonul pe continent până în perioada interbelică. Aici şi-a lansat Freud psihanaliza lui, aici evreii naţionalişti au lansat mişcarea sionistă şi tot aici se discuta liber (şi aproape obligatoriu) în toate cafenelele noile ideii filosofice şi politice, motiv pentru care oraşul a fost un magnet pentru intelectuali, reformatori şi revoluţionari, precum şi pentru extremişti. O anecdotă pretinde că în 1913 îşi expuneau ideile, la câteva străzi distanţă unul de altul, Hitler, Stalin, Freud, Troţki.
La 28 iulie 1914 împăratul Francisc Iosif, bătrân şi în pragul senilităţii, declară război Serbiei. Gestul său a declanşat Primul Război Mondial şi a condus la dizolvarea imperiului. În 1918 statul dualist încetase să mai existe. Într-o primă fază Austria a solicitat alipirea la Germania, dar aliaţii au refuzat. Ca urmare, o republică austriacă a fost proclamată. În perioada interbelică, Viena, dimpreună cu restul ţării, a dus o existenţă discretă. Lipsită de puterea, cu care se obişnuise şi nevrând să renunţe la fastul şi ifosele din perioada de aur a imperiului (nici azi, de fapt, austriecii nu par a reuşi să se desprindă de trecut), noua societate a traversat Marea Criză Economică şi diferite crize politice cu credinţa că, de fiecare dată când se zguduie, lumea sughite. În realitate nimeni nu era interesat de zbaterile unui stat mic, dar cu nasul pe sus.
În 1938 Germania nazistă a anexat Austria. Anschluss (Alipire) i-a zis propaganda oficială şi a avut dreptate. În ciuda părerii generale de azi, austriecii nu au detestat noul regim şi pierderea independenţei. Poate doar să fi strâmbat niţel din nas că trebuie să accepte să fie guvernaţi de nişte ţărănoi necultivaţi din nord. Altfel, în marea lor majoritate, au aderat cu mare entuziasm la naţional-socialism. Printr-o ironie a istoriei, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Austria a fost considerată ţară ocupată cu forţa şi toată lumea i-a plâns de milă.
În aprilie 1945 trupele sovietice au asediat Viena. Luptele de stradă, la care s-au adăugat bombardamentele anglo-americane, au produs distrugeri importante în oraş. Multe dintre clădirile monument au fost distruse sau avariate.
După război, Austria a fost separată de Germania, iar URSS, urmând modelul aplicat nemţoilor, a ocupat jumătatea de est a ţării, precum şi jumătate din capitală. Însă, spre deosebire de cazul german, sovieticii (mai ales noul lider de după moartea lui Stalin în 1953 - Nikita Hruşciov) au fost de acord cu restabilirea unităţii Austriei şi retragerea completă a trupelor de ocupaţie, dar numai după votarea în parlamentul austriac a unei legi, prin care se proclama neutralitatea totală a ţării (adică neaderarea la NATO). Acest fapt a avut loc în 1955.
În anii postbelici Viena a continuat să fie un important centru cultural. Este, deasemenea, locaţia mai multor organisme internaţionale din subordinea ONU (datorită neutralităţii). Oraşul este cunoscut şi pentru nivelul de trai şi calitatea vieţii. În ultimii 10 ani Viena s-a clasat constant în primele 5-6 locuri în această privinţă la nivel mondial. Şi este şi o foarte aglomerată destinaţie turistică, cu aproape 4 milioane de turişti anual.
Noi am vizitat Viena în perioada Sărbătorilor de iarnă, între 26-29 decembrie. Ceea ce a fost bine din punct de vedere al aglomeraţiei (scăzute) dar nasol din pdv al orelor de lumină diurnă disponibile.
La 28 iulie 1914 împăratul Francisc Iosif, bătrân şi în pragul senilităţii, declară război Serbiei. Gestul său a declanşat Primul Război Mondial şi a condus la dizolvarea imperiului. În 1918 statul dualist încetase să mai existe. Într-o primă fază Austria a solicitat alipirea la Germania, dar aliaţii au refuzat. Ca urmare, o republică austriacă a fost proclamată. În perioada interbelică, Viena, dimpreună cu restul ţării, a dus o existenţă discretă. Lipsită de puterea, cu care se obişnuise şi nevrând să renunţe la fastul şi ifosele din perioada de aur a imperiului (nici azi, de fapt, austriecii nu par a reuşi să se desprindă de trecut), noua societate a traversat Marea Criză Economică şi diferite crize politice cu credinţa că, de fiecare dată când se zguduie, lumea sughite. În realitate nimeni nu era interesat de zbaterile unui stat mic, dar cu nasul pe sus.
În 1938 Germania nazistă a anexat Austria. Anschluss (Alipire) i-a zis propaganda oficială şi a avut dreptate. În ciuda părerii generale de azi, austriecii nu au detestat noul regim şi pierderea independenţei. Poate doar să fi strâmbat niţel din nas că trebuie să accepte să fie guvernaţi de nişte ţărănoi necultivaţi din nord. Altfel, în marea lor majoritate, au aderat cu mare entuziasm la naţional-socialism. Printr-o ironie a istoriei, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Austria a fost considerată ţară ocupată cu forţa şi toată lumea i-a plâns de milă.
În aprilie 1945 trupele sovietice au asediat Viena. Luptele de stradă, la care s-au adăugat bombardamentele anglo-americane, au produs distrugeri importante în oraş. Multe dintre clădirile monument au fost distruse sau avariate.
După război, Austria a fost separată de Germania, iar URSS, urmând modelul aplicat nemţoilor, a ocupat jumătatea de est a ţării, precum şi jumătate din capitală. Însă, spre deosebire de cazul german, sovieticii (mai ales noul lider de după moartea lui Stalin în 1953 - Nikita Hruşciov) au fost de acord cu restabilirea unităţii Austriei şi retragerea completă a trupelor de ocupaţie, dar numai după votarea în parlamentul austriac a unei legi, prin care se proclama neutralitatea totală a ţării (adică neaderarea la NATO). Acest fapt a avut loc în 1955.
În anii postbelici Viena a continuat să fie un important centru cultural. Este, deasemenea, locaţia mai multor organisme internaţionale din subordinea ONU (datorită neutralităţii). Oraşul este cunoscut şi pentru nivelul de trai şi calitatea vieţii. În ultimii 10 ani Viena s-a clasat constant în primele 5-6 locuri în această privinţă la nivel mondial. Şi este şi o foarte aglomerată destinaţie turistică, cu aproape 4 milioane de turişti anual.
Noi am vizitat Viena în perioada Sărbătorilor de iarnă, între 26-29 decembrie. Ceea ce a fost bine din punct de vedere al aglomeraţiei (scăzute) dar nasol din pdv al orelor de lumină diurnă disponibile.
Burgtheater (Teatrul orăşenesc) a fost construit pe Ring în anul 1888. În martie 1945 a fost distrus în mare parte de un bombardament aliat, dar a fost reconstruit după război.
Biblioteca Naţională se găseşte într-o aripă a Palatului Hofburg.
Palatul Hofburg a fost reşedinţa imperială din Viena. Construit în sec. 13, a fost refăcut şi lărgit de mai multe ori în decursul istoriei. Cu prilejul revoluţiei de la 1848, armata revoluţionară maghiară, care asedia oraşul, a bombardat şi distrus parţial palatul. După 1860 s-a demarat un amplu proiect de refacere şi mărire a edificiului. Izbucnirea Primului Război Mondial a pus capăt lucrărilor. Astăzi este reşedinţa preşedintelui Republicii austriece. Din păcate, nu am avut timpul necesar pentru a vizita muzeele adăpostite în palat.
Annakirche (Biserica Sf. Ana) a fost construită în 1518 peste ruinele unei capele de prin sec. 14, ce avea acelaşi hram. Biserica a fost ridicată în stil gotic târziu şi s-a aflat în administrarea ordinului monahal al clariselor (varianta feminină a franciscanilor). La începutul sec. 17 biserica a fost încredinţată iezuiţilor. Din dorinţa fraţilor, între 1629-1634, s-au desfăşurat lucrări de transformare a acesteia în stil baroc. În 1747 un trăznet a dărâmat turla şi a ars o bună parte din acoperiş. În mod incredibil, fresca ce acoperă plafonul a supravieţuit. În 1773 iezuiţii au fost alungaţi din Imperiul Habsburgic, iar biserica a fost oferită altei congregaţii catolice. Cele mai multe dintre frescele interioare, precum şi tabloul altarului principal sunt opera lui Daniel Gran, un pictor austriac de la jumătatea sec. 18.
Amvonul - sec. 18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu