Este unul dintre oraşele importante din valea inferioară a fluviului Po (nord-estul Italiei), capitala provinciei omonime din regiunea Emilia-Romagna.
Ferrara este unul dintre puţinele oraşe italiene, care nu au fost întemeiate în epocă romană. Se crede că aşezarea a fost întemeiată prin sec. 6-7 de ceva populaţie provenind din laguna fluviului, populaţie ce s-a înrădăcinat în jurul unei mai vechi fortificaţii bizantine, probabil abandonată deja în vremea respectivă. În tot cazul, se găsea în interiorul frontierelor exarhatului bizantin de Ravenna.
Este menţionată prima dată în 753, într-un document emis de regele longobard Dezideriu. Doar 4 ani mai târziu, acelaşi rege cedează un "ducat ferrarez" papei Ştefan II. Şi parte a teritoriilor papale a rămas, pentru o vreme. În 774 era sub controlul arhiepiscopului de Ravenna. Apoi, ducatul a intrat în jocul complicat al competiţiei între autoritatea papală şi cea a împăratului german. În 984 împăratul Otto III rupe Ferrara din Statul Papal şi o cedează ca feudă unui văr mai îndepărtat, Tedaldo, conte de Modena şi Canossa.
Urmaşii lui Tedaldo nu au reuşit să se menţină la putere prea multă vreme. Ori familia s-a stins din lipsă de moştenitori (ceva destul de întâlnit într-o vreme, când bolile şi războiul - ca să nu mai vorbim de vesele conjuraţii de familie - îşi dădeau mână peste ţară, cum zice poetul), ori loialitatea lor faţă de Imperiu nu fusese chiar cea preconizată. Ci, sau de una, sau de cealaltă, în 1055 oraşul primeşte un privilegiu imperial, prin care i se conferă un statut de autonomie şi autoguvernare. Oficial, însă, urbea era tot parte a teritoriilor imperiale. Şi încă era tratată drept pion în conflictul pentru investitură dintre papă şi cezar. Drept care, în 1101, Ferrara este asediată şi cucerită de trupele trimise de contesa Matilda de Toscana - una dintre cele mai formidabile femei ale Evului Mediu (foarte puţin cunoscută, din păcate) - inteligentă, cultă, energică, războinică şi, mai ales, suporter total devotat papei. Din fericire pentru ferrarezi, era şi foarte pioasă şi ordonase soldaţilor să nu vătămeze prea tare oraşul şi populaţia civilă. Chiar şi aşa, oraşul rămâne tot sub control imperial.
Republica ferrareză era guvernată de o oligarhie a celor mai bogate familii locale. Timp de vreo trei decenii puterea a aparţinut familiei Adelardi. Care se stinge în 1146, iar proprietăţile sale trec prin căsătorie în posesia familiei Este. Estensii erau nou stabiliţi în Ferrara, proveniţi de prin spaţiul germanic, şi au trebuit să ducă ceva eforturi, pentru a se impune. Timp de un secol, au împărţit bani şi lovituri de pumnal, au făcut şi desfăcut alianţe, şi-au vândut loialitatea când papei, când împăratului german. Şi, în cele din urmă, în 1242, Azzo VII d'Este este "ales" podesta (şeful administraţiei) pe viaţă. Nepotul lui Azzo a reuşit să ducă blazonul familiei şi mai departe. În 1264 este proclamat lord al oraşului, dând astfel naştere dinastiei d'Este. El va adăuga apanajului ducal iniţial unele teritorii vecine, precum Modena şi Reggio.
Începutul sec. 15 este martorul unei crescute puteri şi influenţe ale ducatului ferrarez. Aflaţi între vecini puternici şi nu întotdeauna prietenoşi (Veneţia, Toscana, Milano, Statul papal), conducătorii oraşului au ştiu să jongleze cu alianţele. Şi mai ales au ştiut să păstreze echidistanţa între urmaşii lui Petru şi Imperiu, încă foarte influent în nordul Italiei. Teoretic, Ferrara era încă parte a teritoriilor imperiale. Chit că edictele de la Viena nu mai aveau nicio putere.
Pe la jumătatea sec. 15, ducele Niccolo III începe să se distanţeze de suzeranul său teoretic şi îndepărtat. El face cu râvnă ochi dulci papei Eugeniu IV, care organizează în Ferrara un conciliu al Bisericii Catolice. Apropierea de Roma continuă şi sub urmaşul său, Borso d'Este. Acesta se rupe definitiv de Imperiu şi primeşte oficial titlul de duce din partea papei Paul II.
Papalitatea a primit, însă, un cadou cu probleme. Ducii ferrarezi s-au dovedit nişte vasali prea independenţi, pentru a fi supuşi până la capăt. Deşi, în general, s-au arătat loiali, erau prea bogaţi, prea puternici şi prea încăpăţânaţi, astfel încât Curia romană era permanent nevoită să-i trateze cu multe straturi de mănuşi, pentru a nu le sări ţandăra.
Apogeul puterii ducatului de Ferrara a fost atins sub Alfonso I d'Este, duce între 1505-1534. Acesta era un foarte bun general, dublat de un excelent animal politic şi de un mogul financiar. Trupele sale erau alese pe sprânceană, bine plătite şi dotate. În plus, erau sprijinite în teren de cea mai puternică artilerie europeană - mândria ducelui, care a avut grijă ca în toate portretele sale să fie reprezentat rezemându-se de un tun.
Alfonso a condus armata papală, provocând mai multe înfrângeri inamicilor Sfântului Scaun în aşa-numitul Război al Ligii de la Cambrai, dus în principal între papalitate, Franţa, Veneţia, Milano şi Toscana, iar, în răstimpuri, vârându-şi coada şi alţi jucători, precum Spania, Imperiul German şi chiar Anglia. Dar ducele a avut grijă şi de propriile interese, astfel că nu s-a jenat să alunge administratorii papali din teritoriile, pe care le râvnea. Papa Iuliu II l-a excomunicat, dar asta nu l-a atins prea mult. De unul singur a reuşit să pună pe fugă o armată imperială, apoi una veneţiană şi, în final, una veneto-papală. A cucerit Bologna, oraş aflat sub autoritatea papei, şi din statuia din bronz a papei (operă a lui Michelangelo) a turnat un tun, pe care la numit Iulia.
Dar Alfoso a fost şi unul dintre cei mai mari patroni ai artei din Italia. Numeroşi artişti ai Renaşterii târzii au primit comenzi şi generoase stipendii din partea visteriei ducale. Şi a fost căsătorit cu Lucrezia Borgia, fiica papei Alexandru VI. În ciuda descrierilor rămase, răspândite la comanda papei Iuliu II (succesorul şi adversarul de moarte al lui Alexandru VI), Lucrezia nu a fost nicidecum o desfrânată criminală. Era o femeie frumoasă şi veselă, extrem de inteligentă şi de cultă, o adevărată patroană a artelor şi finanţatoarea a numeroase acte de caritate. Deşi a fost vorba de o combinaţie politică, ea şi Alfonso se iubeau deja cu oarecare vreme înaintea căsătoriei, iar sentimentul a rămas destul de puternic de-a lungul căsniciei, chit că ambii şi-au mai vărsat oful şi prin paturi străine.
Ful lor, Alfonso II d'Este a dus mai departe renumele, strălucirea şi forţa ducatului. Din păcate, în ciuda celor trei căsătorii ale sale, nu a reuşit să ducă mai departe şi dinastia, murind în 1597 fără un moştenitor masculin. De acest fapt a profitat papa Clement VIII, pentru a îngloba efectiv Ferrara în Statul papal.
Între 1796-1815, Ferrara a fost ocupată, împreună cu restul Italiei de către trupele napoleoniene. Iar între 1832-1859 aici a staţionat o garnizoană austriacă, deşi nominal a continuat să facă parte din Statele papale. În 1859 trupele austriece au fost retrase, iar teritoriul fostului ducat a fost înglobat în nou-înfiinţatul Regat al Italiei. Deceniile următoare au trecut fără mari emoţii. În timpul Primului Război Mondial, dată fiind apropierea de zona frontului, oraşul a adăpostit mai multe unităţi militare şi câteva spitale. În anii '30 a fost înfiinţată o fabrică de cauciuc artificial. Aceasta a dus la dezvoltarea economică a oraşului, dar, în următorul conflict global, a atras atenţia yankeilor. În 1944-1945 oraşul a fost lovit de mai multe raiduri aeriene americane.
Astăzi Ferrara este un oraş provincial, nu prea mare (populaţie 133.000) şi oarecum adormit - foarte departe de dezvoltarea şi splendoarea din sec. 15-17. Economia se bazează pe ceva industrie şi transporturi. Este şi un oraş universitar - Universitatea din Ferrara a fost înfiinţată pe la jumătatea sec. 14. Zona veche a oraşului este declarată integral monument UNESCO, dar asta nu înseamnă că am văzut pe acolo prea mulţi turişti. Drept că am vizitat oraşul în august, când, în general, turismul urban este scăzut în Italia - lumea preferă să meargă la plajă. Din păcate, cutremurul din 2012 a lovit destul de puternic oraşul; vara trecută încă erau multe biserici şi alte monumente închise din cauza daunelor structurale suferite.
Pe la jumătatea sec. 15, ducele Niccolo III începe să se distanţeze de suzeranul său teoretic şi îndepărtat. El face cu râvnă ochi dulci papei Eugeniu IV, care organizează în Ferrara un conciliu al Bisericii Catolice. Apropierea de Roma continuă şi sub urmaşul său, Borso d'Este. Acesta se rupe definitiv de Imperiu şi primeşte oficial titlul de duce din partea papei Paul II.
Papalitatea a primit, însă, un cadou cu probleme. Ducii ferrarezi s-au dovedit nişte vasali prea independenţi, pentru a fi supuşi până la capăt. Deşi, în general, s-au arătat loiali, erau prea bogaţi, prea puternici şi prea încăpăţânaţi, astfel încât Curia romană era permanent nevoită să-i trateze cu multe straturi de mănuşi, pentru a nu le sări ţandăra.
Apogeul puterii ducatului de Ferrara a fost atins sub Alfonso I d'Este, duce între 1505-1534. Acesta era un foarte bun general, dublat de un excelent animal politic şi de un mogul financiar. Trupele sale erau alese pe sprânceană, bine plătite şi dotate. În plus, erau sprijinite în teren de cea mai puternică artilerie europeană - mândria ducelui, care a avut grijă ca în toate portretele sale să fie reprezentat rezemându-se de un tun.
Alfonso a condus armata papală, provocând mai multe înfrângeri inamicilor Sfântului Scaun în aşa-numitul Război al Ligii de la Cambrai, dus în principal între papalitate, Franţa, Veneţia, Milano şi Toscana, iar, în răstimpuri, vârându-şi coada şi alţi jucători, precum Spania, Imperiul German şi chiar Anglia. Dar ducele a avut grijă şi de propriile interese, astfel că nu s-a jenat să alunge administratorii papali din teritoriile, pe care le râvnea. Papa Iuliu II l-a excomunicat, dar asta nu l-a atins prea mult. De unul singur a reuşit să pună pe fugă o armată imperială, apoi una veneţiană şi, în final, una veneto-papală. A cucerit Bologna, oraş aflat sub autoritatea papei, şi din statuia din bronz a papei (operă a lui Michelangelo) a turnat un tun, pe care la numit Iulia.
Dar Alfoso a fost şi unul dintre cei mai mari patroni ai artei din Italia. Numeroşi artişti ai Renaşterii târzii au primit comenzi şi generoase stipendii din partea visteriei ducale. Şi a fost căsătorit cu Lucrezia Borgia, fiica papei Alexandru VI. În ciuda descrierilor rămase, răspândite la comanda papei Iuliu II (succesorul şi adversarul de moarte al lui Alexandru VI), Lucrezia nu a fost nicidecum o desfrânată criminală. Era o femeie frumoasă şi veselă, extrem de inteligentă şi de cultă, o adevărată patroană a artelor şi finanţatoarea a numeroase acte de caritate. Deşi a fost vorba de o combinaţie politică, ea şi Alfonso se iubeau deja cu oarecare vreme înaintea căsătoriei, iar sentimentul a rămas destul de puternic de-a lungul căsniciei, chit că ambii şi-au mai vărsat oful şi prin paturi străine.
Ful lor, Alfonso II d'Este a dus mai departe renumele, strălucirea şi forţa ducatului. Din păcate, în ciuda celor trei căsătorii ale sale, nu a reuşit să ducă mai departe şi dinastia, murind în 1597 fără un moştenitor masculin. De acest fapt a profitat papa Clement VIII, pentru a îngloba efectiv Ferrara în Statul papal.
Între 1796-1815, Ferrara a fost ocupată, împreună cu restul Italiei de către trupele napoleoniene. Iar între 1832-1859 aici a staţionat o garnizoană austriacă, deşi nominal a continuat să facă parte din Statele papale. În 1859 trupele austriece au fost retrase, iar teritoriul fostului ducat a fost înglobat în nou-înfiinţatul Regat al Italiei. Deceniile următoare au trecut fără mari emoţii. În timpul Primului Război Mondial, dată fiind apropierea de zona frontului, oraşul a adăpostit mai multe unităţi militare şi câteva spitale. În anii '30 a fost înfiinţată o fabrică de cauciuc artificial. Aceasta a dus la dezvoltarea economică a oraşului, dar, în următorul conflict global, a atras atenţia yankeilor. În 1944-1945 oraşul a fost lovit de mai multe raiduri aeriene americane.
Astăzi Ferrara este un oraş provincial, nu prea mare (populaţie 133.000) şi oarecum adormit - foarte departe de dezvoltarea şi splendoarea din sec. 15-17. Economia se bazează pe ceva industrie şi transporturi. Este şi un oraş universitar - Universitatea din Ferrara a fost înfiinţată pe la jumătatea sec. 14. Zona veche a oraşului este declarată integral monument UNESCO, dar asta nu înseamnă că am văzut pe acolo prea mulţi turişti. Drept că am vizitat oraşul în august, când, în general, turismul urban este scăzut în Italia - lumea preferă să meargă la plajă. Din păcate, cutremurul din 2012 a lovit destul de puternic oraşul; vara trecută încă erau multe biserici şi alte monumente închise din cauza daunelor structurale suferite.
Biserica Sf. Paul - sec. 17. Era închisă.
Palazzo del Comune (primăria medievală) a fost construită începând cu 1243 şi a servit iniţial ca palat ducal.
Cele două statui îi reprezintă pe ...
... Niccolo III (statuie realizată după un proiect de Leon Battista Alberti) ...
... şi pe Borso d'Este.
Statuia lui Girolamo Savanarola. Celebrul şi foarte încrâncenatul predicator dominican, ars pe rug la Florenţa pentru erezie, s-a născut la Ferrara.
Iar un golan local a considerat că e ok să-i atârne de gât culorile echipei locale de fotbal. Mă întreb cum o fi ajuns la cei 5-6 metri înălţime şi cum de nu l-a văzut nimeni.
Zidurile Ferrarei au fost ridicate în sec. 15-16, fiind desăvârşite în timpul lui Alfonso I d'Este. Sunt construite din cărămidă, urmând modelul bastionar, după cele mai noi tehnici ale epocii. La vremea respectivă nu aveau rival în Europa. Au rămas unele dintre cel mai bine păstrate ziduri renascentiste din Italia.
Biserica San Francesco a fost înălţată, pe la jumătatea sec. 14, în stil gotic, ca biserică pentru o mânăstire franciscană. Faţada a fost reconstruită în stil baroc, după ce cutremurul din 1570 a dus la demolarea celei iniţiale.
Biserica San Girolamo a fost construită la începutul sec. 18 în stil baroc. Este biserica unei mânăstiri a călugărilor carmelitani. După cutremurul din 2012 a suferit unele lucrări de refacere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu