Mânăstirea Cozia

Este una dintre cele mai vechi mânăstiri ale Ţării Româneşti. Probabil a treia ca vechime, după cea de la Vodiţa şi cea de la Tismana, care însă nu se mai păstrează în formele lor iniţiale, fiind distruse complet şi refăcute în mai multe rânduri. Denumirea pare-se că vine de la un termen pecenego-cuman "koz", care ar însemna "nucă". Dealtfel, iniţial, mânăstirea s-a numit nucet, a.k.a. livadă de nuci.
A fost ridicată, între 1387-1388, de voievodul Mircea cel Bătrân "... la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă". Lăcaşul a fost ridicat în stilul bizantino-sârbesc de meşteri aduşi din Serbia. Pictura murală iniţială a fost realizată pe la 1390 şi se mai păstrează doar în pronaos. Tot din timpul lui Mircea cel Bătrân se mai păstrează crucea de pe turlă, partea superioară a chenarelor de la ferestre şi rozetele de deasupra lor. De-a lungul secolelor, biserica mânăstirii a trecut prin mai multe episoade de reparaţii şi renovare. Cele mai importante au avut loc în timpul lui Neagoe Basarab (1517, când s-a refăcut o parte a picturii şi a fost construită fântâna din faţa bisericii), iar a doua în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1706-1707), când, cu banii familiei boierilor Cantacuzino, s-a construit pridvorul în stil brâncovenesc, s-a pictat din nou naosul şi altarul şi au fost ridicate noi clădiri adiacente mânăstirii (de exemplu, cuhnia şi grajdurile). Tot de acum sunt şi candelabrele, care au fost dăruite de domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Au existat şi perioade mai puţin plăcute în viaţa aşezământului. În 1821, după asasinarea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor, soldaţii turci au jefuit şi incendiat Cozia. Între 1879-1893, mânăstirea este transformată în puşcărie de autorităţile timpului, iar în timpul Primului Război Mondial (între 1916-1918) este transformată de armata germană în depozit şi grajd pentru cai.
 Întregul complex monahal a fost restaurat ultima dată între anii 1958-1962, iar frescele au fost şi ele refăcute în anii '80.

Fântâna lui Neagoe Basarab...

... transformată mai nou în fântâna dorinţelor.

Pictura din pridvor - Raiul...

... şi Iadul.

Pronaosul.

Pietrele de mormânt ale lui Mircea cel Bătrân (plan îndepărtat) şi a doamnei Tudora (mama lui Mihai Viteazul). Piatra tombală a lui Mircea cel Bătrân, al cărui mormânt a fost profanat de mai multe ori, este o replică, sculptată în 1938, după cea originală.

Naosul şi altarul.

Portretul votiv al lui Mircea cel Bătrân cu fiul său (şi viitor domn) Mihail, purtând tunică similară celor purtate de cavalerii occidentali, respectiv mantie şi acvila bicefală brodată pe genunchi din fir de aur, precum împăraţii bizantini. Fresca este o copie de sec. 18 a originalului.

Portretele ctitorilor Cantacuzini, care au finanţat restaurarea mânăstirii la începutul sec. 18: "Jupan Drăghici Cantacuzino - vel ("mare" în limba slavonă) spătar, jupaniţa Păuna (soţia dumnealui marele spătar, adică), jupan Şerban Cantacuzino, vel paharnic, jupaniţa Andriana, jupaniţa Maria."

Pe partea cealaltă a drumului (deci pe stânga, cum te duci spre Sibiu) se găseşte o altă mică bijuterie de artă medievală: bolniţa mânăstirii Cozia. Sau, mai exact, bisericuţa bolniţei. A fost ridicată, între 1542-1543, de domnitorul Radu Paisie (cunoscut şi sub numele de Petru vodă de la Argeş, căci fusese egumen al mânăstirii Argeşului, înainte de a urca în scaun), fiu al lui Radu cel Mare şi strănepot al lui Mircea cel Bătrân. Pictura originală se păstrează în întregime, dar nu în condiţii prea bune. Bisericuţa este închisă, nu se poate vizita şi are mare nevoie de restaurare.

Bisericuţa era închisă, dar un geam era spart.

Alt portret al lui Mircea cel Bătrân, copie aproximativă a celui din biserica mânăstirii.

Calcata

Calcata e un sătuc situat la vreo 45-50 km nord de Roma. A fost construit pe un mic platou mărginit de pante abrupte deasupra văii râului Treja. Are o populaţie de sub 900 de oameni, din care un pic peste 70 sunt rezidenţi străini. Probabil este vorba atât de locuitorii din partea veche, cât şi cei din zona nouă, situată în afara platoului. Şi, da, aţi ghicit, din ăştia cei mai mulţi sunt români - 34, la recensământul din 2010.
Nu se ştie exact vechimea aşezării, dar poate fi datată cel puţin din sec. 13. Biserica datează din sec. 14, fiind restaurată pe la 1793. Şi, la cum arată, nici nu s-a mai lucrat ceva la ea de atunci. Sătucul şi-a dus viaţa lui liniştită într-o parte izolată a văii, rupt aproape în totalitate de restul Italiei. Singura emoţie mai puternică a trăit-o în 1527, când a fost "capturat" (că nu s-a dus vreo luptă) de o trupă de lăncieri germani, care tocmai ce participaseră la marele jaf asupra Romei.
În anii '30, guvernul italian a decis evacuarea centrului fortificat al localităţii, existând temerea că platoul, format din roci vulcanice, s-ar putea prăbuşi. Lucru care nu s-a întâmplat, însă. Prin urmare, începând cu anii '60, aici s-au mutat artişti şi promotori ai mişcării hippie, care au ocupat casele părăsite. În timp, guvernul a anulat decizia de evacuare, cei mai mulţi din noii rezidenţi s-au maturizat şi şi-au cumpărat casele în care se instalaseră ilegal, au curăţat locul şi au început restaurarea centrului vechi. În prezent, platoul fortificat al Calcatei este sediul unei comunităţi artistice înfloritoare, are vreo 3-4 mici galerii de artă, câteva cafenele şi restaurante cu ceva specialităţi locale şi este o locaţie turistică interesantă.
Apropos de specialităţi, fiind într-o cafenea - patiserie, ce vindea produse cu specific local, am cumpărat un fel de tartă cu piersici. Ocazie cu care am aflat că în dialectul local fructului cu pricina nu i se spune pesca (aşa cum e în italiană), ci persica.

Ca să ştie onor clientela ce-o aşteaptă înăuntru.