Crash

Crash (tradus la noi Poveşti din L.A.) este un film apărut în 2004 şi care a primit Oscarul pentru cel mai bun film în 2005 sau 2006. Mie mi-a plăcut în mod deosebit.
Tema filmului este legată de una dintre cele mai spinoase şi urâte probleme ale societăţii contemporane în general şi ale celei americane în special: rasismul.
S-a ales Los Angeles-ul tocmai pentru că este locul unde se întrepătrund multe etnii şi culturi diferite. Sigur, New York-ul ar fi fost un cadru la fel de potrivit. Sau poate nu? Filmul este plin de imagini tari şi de metafore, el însuşi constituindu-se într-o metaforă. Oraşul, locul desfăşurării acţiunii este ales cu schepsis. Este California, statul considerat cel mai "open mindet" al Americii, unde se aplică cel mai mult politica de discriminare pozitivă (criticată subtil în film ca o altă formă de rasism), unde se votează cu democraţii, unde Hollywood-ul aruncă în dreapta şi-n stânga cu poveşti frumoase, dar nu neapărat reale, despre armonia societăţii multiculturale, omiţând deliberat numeroasele linii de fractură. Dar şi unde există un rasism evident, dublat de revolte ale grupurilor minoritate.
În esenţă, filmul derulează poveştile unor personaje din aceste grupuri etnice, culturale şi sociale deosebite, ale căror drumuri în viaţă se întretaie într-un mod imprevizibil. Doi negri infractori, dintre care unul extrem de rasist, trăiesc din jafuri. Fratele unui dintre cei doi, care este un detectiv la LAPD, înstrăinat de familie şi cu o iubită latino. Procurorul alb, care vrea să fie reales şi aleargă după voturile populaţiei de culoare. Soţia acestuia, care are o problemă cu infractorii negrii (le fură maşina sub ameninţarea armei), cu menajera mexicană, care nu-şi face treaba, cu lăcătuşul - tot chicano - tatuat, pe care-l crede membrul unei bande. Producătorul negru de la Hollywood, care se loveşte de prejudecăţi rasiale la filmări şi trebuie să le înghită. Poliţistul alb, care îl opreşte în trafic pe producătorul de culoare, îl umileşte şi îi molestează sexual soţia. Colegul mai tânăr al acestuia, care scandalizat de pornirile rasiste ale primului, îşi cere transferul, dar care va sfârşi împuşcând un negru, fără un motiv real. Emigrantul din Iran, care-şi cumpără o armă spre a-şi apăra magazinul - dreptul oricărui cetăţean american. Etc. Poveştile sunt întreţesute într-un mod foarte deştept, atmosfera este destul de sumbră, aproape "noir", personajele (bine creionate) au de înfruntat problemele personale şi cele de "afară".
Concluzia, pe care filmul o scoate în evidenţă pe tot parcursul său, pare a fi destul de negativă. Rasismul este în noi toţi, nu este apanajul unui anumit grup. El iese în evidenţă imediat ce zgârii puţin subţirele nostru lustru de civilizaţie, dat mai degrabă de normele obligatorii impuse în mod artificial de societate, decât de educaţie sau de vreo pornire interioară sinceră. Când suntem stresaţi, furioşi, speriaţi, când problemele şi frustrările personale ţipă să ne "vărsăm" pe cineva, cea mai evidentă ţintă este celălalt, cel diferit de noi, din afara propriului grup. Iar când şi politicul şi demagogia se implică, nu avem altceva decât ciorba din care s-au născut Hitler şi restul găştii. Motivul principal, sugerează filmul, pentru aceste răbufniri rasiste este lipsa de comunicare, de înţelegere faţă de cultura celuilalt, lipsa acceptării. În loc să căutăm să înţelegem, preferăm să folosim stereotipuri, de regulă false. Pentru detectivul negru iubita lui este mexicană, doar pentru că vorbeşte spaniola (în realitate părinţii ei sunt din El Savador şi Puerto Rico). Pentru un alt negru grupul de imigranţi ilegali sunt chinezi, pentru că au ochii întinşi (i se spune că sunt tailandezi sau indonezieni, mai degrabă). Tatuajele nu-l fac pe lăcătuş membru în vreo bandă. Dimpotrivă el este un om onest, muncitor, soţ şi tată iubitor. Imigrantul din Iran nu este arab, aşa cum cred "patrioţii", care-i devastează magazinul. Şi lista continuă. Se mai punctează şi că de foarte multe ori lipseşte cea mai de bază componentă a înţelegerii: limba comună. Filmul începe şi termină cu două accidente rutiere minore (de unde şi titlul), în care sunt implicaţi negri, latinos, coreeni şi (pentru a apăsa pe idee) niciun alb. În ambele cazuri personajele îşi aruncă insulte rasiale, precum şi acuzaţia că nu vorbesc engleza.
Există, însă, şi o concluzie care aduce speranţe. Indiferent de ceea ce gândeşti în forul tău interior, în momentele deosebite ai libertatea de a alege să treci peste prejudecăţi şi să acţionezi ca Om. Poliţistul rasist îşi riscă viaţa, pentru a o salva din maşina răsturnată şi pe punctul de a exploda exact pe femeia, pe care o molestase cu o zi în urmă. Şi, în timp ce o salvează, face gestul atât de normal, de uman de a-i trage rochia înapoi peste picioarele dezgolite. Soţia procurorului îşi luxează glezna în casă. Soţul nu răspunde, e într-o conferinţă de presă, preocupat de a mai strânge câteva voturi. Prietena sa de 10 ani îi transmite că are oră la masaj. Cea care o duce la spital este menajera latino. O îmbrăţişează şi îi declară că ea îi este, de fapt, cea mai bună prietenă. Infractorul negru nu îi vinde pe imigranţii asiatici pentru 500 de dolari de cap. Alege să îi elibereze şi să le dea bani de mâncare. Sigur, pentru a ne demonstra că stereotipurile rasiale nu sunt aşa uşor de eradicat, nu uită să-i gratuleze drept "chinezoi tâmpiţi".
Şi, la sfârşit, în noaptea NEAGRĂ, zăpada cade ALBĂ (pentru că unele lucruri chiar sunt ceea ce par, nu trebuie interpretate în cheie rasistă) şi imparţială peste întregul oraş.