Ca majoritatea aşezărilor din partea asta a Italiei, etruscii sunt primii care se instalează într-un cot al râului Mincio, prin sec. 6 î. Hr., dându-i orăşelului numele de Mantus, după un zeu etrusc al lumii de apoi. Vreo două sute de ani mai la vale, celţii cenomani apar în zonă şi-i uşuiesc pe etrusci. În a doua jumătate a sec.3 î. Hr., după primul război punic (în care celţii fuseseră aliaţi cu cartaginezii), romanii anexează întreaga regiune drept represalii. Însă, într-o primă fază, interesul lor nu depăşeşte stadiul de incendiere + înrobirea populaţiei supravieţuitoare. Abia spre sfârşitul sec. 1 î. Hr., Octavian Augustus întemeiază aici o nouă aşezare (Mantua), unde colonizează o parte din veteranii săi. Câtă vreme istoria s-a măsurat ab Urbe condita, Mantova a fost unul dintre sutele de orăşele provinciale romane, ce se scăldau într-un prosper anonimat. Singurul lucru mai ieşit din comun a fost naşterea marelui poet Virgilius într-un sătuc din apropiere.
Situaţia s-a schimbat, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în 476. Italia a devenit o ţintă predilectă pentru tot felul de invadatori, astfel încât ostrogoţii, bizantinii, longobarzii şi francii s-au străduit cu real succes să păstreze pe un trend ascendent afacerile antreprenorilor de pompe funebre. Niţel înainte de anul 1000, Mantova - ca mai toată partea de sus a peninsulei - a intrat sub stăpânirea conţilor de Canossa, cei mai puternici lorzi feudali la nord de Roma.
După stingerea dinastiei, Mantova a devenit un oraş independent şi, vreme de două secole s-a străduit şi a reuşit să evite plăcerea de a fi alipită la posesiunile italiene ale împăraţilor germani. Între două reprize de păruială cu teutonii, cele două facţiuni politice locale, guelfii şi ghibelinii, practicau şi ciomăgeala internă; nu cumva să-şi iasă din mână. De situaţia tubure a profitat Pinamonte Bonacoisi, reprezentantul uneia dintre familiile de vază din oraş. El a preluat întreaga putere în 1273. Bonacoisi au guvernat oraşul puţin mai mult de 50 de ani, aducând ceva ce mantovaniii nu mai întâlniseră de multişor: pace şi prosperitate. Asta nu i-a împiedicat pe indigeni să fie totalmente nerecunoscători şi să-i alunge de la putere în anul 1328. Până la urmă, accesul de insolenţă le-a ieşit mantovanilor pe nas. În spatele revoltei populare s-a aflat liderul unei alte familii importante din cetate, Luigi Gonzaga. Ales "căpitan al poporului", acesta s-a pus pe guvernat cu mână forte, desfiinţând instituţiile republicane şi instituind un sistem cvasimonarhic şi o dinastie.
Alde Gonzaga s-au dovedit buni administratori, iar, după o vreme, au îndulcit într-o oarecare măsură regimul. Sub conducerea lor Mantova a intrat într-o vârstă de aur. Prosperitatea nu se mai lăsa dusă din oraş, care a devenit unul dintre centrele importante ale Renaşterii. Cu purcoiul de bani câştigaţi urmaşii lui Luigi şi-au cumpărat titluri nobiliare de la împăraţii germani, cărora li s-au recunoscut vasali. Marchizi la început, duci de Mantova din 1530. Deasemenea, au înfrumuseţat urbea cu noi construcţii şi au chemat la curtea lor mari artişti, precum Donatello, Pisanello, Andrea Mantegna, Giulio Romano şi chiar Rubens.
În 1627, ultimul urmaş direct al lui Luigi Gonzaga a murit, iar tronul a fost clamat de o rudă îndepărtată, Carol duce de Nevers, dintr-o ramură cadetă a familiei, stabilită mai demult în Franţa. Imperiul Romano-German, la acea vreme, se delecta cu deliciile Războiului de 30 de ani. Cum Richelieu ajuta pe principii germani protestanţi răsculaţi împotriva autorităţii imperiale, împăratul german Ferdinand II, suzeranul ducilor de Mantova, nu a acceptat transformarea oraşului într-un avanpost francez. Prin urmare, în 1630, 30.000 de lăncieri germani aduceau cu ei maşini de asediu şi o amplă epidemie de ciumă. În ciuda eforturilor imperiale, Franţa este marea câştigătoare, iar Carol I obţine tronul ducal şi devine vasal al său.
Treburile au mers târâş-grăpiş, mai mult la vale, câteva generaţii. Suzeranitatea franceză a adus beneficiile unui protector puternic, dar va conduce şi la prăbuşirea noii dinastii. În 1701, Ludovic XIV, dornic să-şi vadă nepotul rege al Spaniei, a intrat în război împotriva..., păi împotriva tuturor. Riga Soare a avut proasta inspiraţie să cam piardă pe toate fronturile (chiar dacă ducele Philippe a devenit totuşi regele Felipe V). Una din urmările conflictului a fost îndepărtarea ultimului Gonzaga-Nevers şi anexarea ducatului la posesiunile Habsburgilor. Trebuie că împăraţii austrieci şi-au ales temeinic guvernatorii, căci Mantova trăieşte în sec. 18 o nouă perioadă de prosperitate. Mai multe palazzo baroce sunt ridicate, împreună cu noi biserici. O Academie de arte şi ştiinţe este edificată. Timpurile bune ajung, însă, la un sfârşit abrupt în 1797, când Napoleon a ocupat oraşul şi a instituit o administraţie militară aspră, dar severă, pe motiv că localnicii, în loc să achieseze la ideile generoase ale revoluţiei franceze (a.k.a. supunere sau ghilotină), au preferat să rămână loiali casei de Austria.
În 1815, micul caporal mânca banii contribuabilului britanic pe Sfânta Elena, iar Mantova reintra în posesia Vienei. Între timp şi mentalitatea localnicilor se schimbase. Mantovanilor le ajunsese cu vârf şi îndesat să tot fie monedă de schimb în jocurile politice ale marilor puteri. Nu au participat ei la povestea paşoptistă, dar în 1851 au pus de-o revoltă anti-austriacă de toată frumuseţea. Patru ani au fost necesari trupelor imperiale să stingă şi ultimele focare şi să umple manualele de istorie ale italienilor cu martiri ai luptei naţionale. În cele din urmă, rezolvarea a venit tot prin înţelegerile celor mari. Austria a cedat regiunea Veneto (y compris Mantova) Franţei ca recompensă că a rămas neutră în războiul austro-prusac. Franţa, la rândul ei, a cedat Veneto Regatului Italiei în schimbul Nisei şi Savoiei.
Azi, Mantova este capitala provinciei cu acelaşi nume şi are ceva peste 43.000 de locuitori, deci mai puţin decât Vasluiul - par egzamplu. Este un oraş frumos (mai ales dacă nu eşti nevoit să-l parcurgi pe ploaie) şi liniştit. Cutremurul din 2012 a afectat unele dintre clădirile monument, care sunt acum în proces de restaurare.
Fosta piaţă medievală de grâne.
Biserica San Sebastiano - închisă pentru restaurare. A fost construită după planurile marelui arhitect Leon Battista Alberti între 1460-1529.
Casa proiectată şi construită de Giulio Romano pentru el însuşi între 1540-1544.
Casa construită de Andrea Mantegna pentru el însuşi, începând cu 1476. Posibil după un proiect al lui Leon Battista Alberti.
Piazza delle Erbe a fost proiectată la sfârşitul sec. 12 ca un prim element al resistematizării şi înfrumuseţării centrului oraşului. Lucrările au dus la realizarea unui şir de pieţe mărginite de construcţii monumentale: Piazza delle Erbe, Piazza Broletto şi Piazza Sordello.
În prima se găsea Palazzo della Ragione (sediul consiliului comunal) cu al său Torre dell"Orologio, Rotonda di San Lorenzo, Palazzo del Podesta şi biserica San Andrea.
În fundal Palazzo del Podesta (podesta era şeful administraţiei în oraşele independente italiene medievale), edificiu din sec. 13-14. Înconjurat de schele după cutremurul din 2012.
Palazzo della Ragione (sec. 12-13) şi Torre dell"Orologio (construit între 1472-1473 de arhitectul florentin Luca Fancelli).
Rotonda di San Lorenzo este o bisericuţă rotundă ridicată în stil romanic (anul 1083), zice legenda de către ultima reprezentantă a comiţilor de Canossa, Matilda. Este construită pe locul unui edificiu roman de sec. 4, probabil un templu. În interior se păstrează câteva fragmente de frescă datate în sec. 11-12.
Basilica Sant'Andrea (Sf. Andrei) este cel mai mare lăcaş de cult din Mantova. Şi cel mai frumos, de altfel. A fost înălţată pe locul unei foste mânăstiri benedictine (construită în 1049, la rândul ei peste o altă biserică din sec. 9), după planurile lui Leon Batistta Alberti. Lucrările au început în 1472 şi au durat spre 300 de ani; cupola a fost edificată abia în 1732. Campanila este anterioră basilicii, datând din 1414 (probabil făcea parte din vechea mânăstire). Decoraţia interioră este conformă cu lunga perioadă de construcţie şi trece de la Renaştere, prin Manierism, la Baroc.
Semnele cutremurului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu