Ca mai toate oraşele italiane din pomenita regiune, a fost întemeiat, undeva pe la începutul sec. 5 î. Hr. de către gali; tribul cenomanilor, ca să fim mai exacţi. Pe la sfârşitul sec. 3 î. Hr., dumnealor celţii, plictisiţi se vede treaba de prea multă viaţă bună, au poftit la oarece păruială cu vecinii romani. Atâta doar că sugacii lui canis lupus nu vedeau războiul ca pe o distracţie de duminică, care trebuie să urmeze tot felul de ritualuri, pentru ca, în cele din urmă, să se sfârşească într-o beţie colectivă, cu barzi şi repovestirea reciprocă a fazelor celor mai interesante. Alde -us erau mai degrabă adepţii lucrului bine făcut şi au procedat de asemenea manieră, încât celţii să nu mai aibă o viaţă plictisitoare. Să n-o mai aibă deloc, la o adică. Ce mai rămăsese din grămădeala de colibe, care se chemase Cremona, a fost transformată într-o urbe model cu străzi pavate, forum, temple, terme şi toate alelalte fineţuri ale civilizaţiei, pe care romanii le cadoriseau filotimi populaţiilor vecine; sau, în fine, celor care mai rămăseseră în viaţă şi netransformaţi în sclavi, după vizita legionarilor.
În tot cazul, oraşul a profitat de poziţionarea sa la răscrucea unor drumuri importante din punct de vedere strategic şi comercial, dezvoltându-se într-o impresionantă metropolă. Metropolă cu o elită locală nu prea orientată politic. Pe când Brutus încă îşi mai ştergea pumnalul de togă, cremonezii s-au şi repezit să fie ei primii care-şi declară suportul faţă de restaurata Republică. Din păcate pentru ei, Octavian Augustus - ştiţi voi, întemeietorul Imperiului - a câştigat războiul civil. Drept urmare, a mai mare parte a teritoriului Cremonei a fost împărţit de acesta veteranilor săi. La vreo sută de ani mai la vale, cremonezii au găsit cu cale să ofere sprijin lui Vitellius, unul dintre pretendenţii la cununa imperială, după ce Nero a fost trimis să se joace cu chibriturile în bătătura lui Hades. Însă, alas, Vespasian s-a ales cu tronul şi onoarea de a se numi budele publice după el (pentru că a pus taxe pe folosirea lor). Pentru oraş a însemnat asediu, incendiu, jaf şi masacru. Într-un final, Vespasian a reconstruit ce a dărâmat, însă prosperitatea se cam dusese pe apa sâmbetei. Câteva secole, singura dată când se menţiona ceva despre partea locului, era doar ca să se facă vorbire de locul naşterii lui Vergilius.
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, Cremona rămasă credincioasă trecutului imperial, a făcut parte din Exarhatul de Ravenna - teritoriu bizantin. Faptul nu a ajutat-o prea mult în 603, când longobarzii i-au făcut cunoştinţă cu vechile metode ale lui Vespasian de a trata oraşele rebele. Din fericire pentru localnici, regina longobarzilor nu împărtăşea pofta de distrugere a soţului său şi a dispus refacerea cetăţii. Mai mult, ca o femeie pioasă ce era, a edificat acolo şi o episcopie. Episcopii Cremonei au devenit vasalii imperiului carolingian, apoi a celui romano-german, calitate în care au asigurat, în secolele următoare, o frumoasă creştere a teritoriului şi bogăţiei. Însă în 1093, localnicii se cam săturaseră de plata anualelor 3 kilograme de aur către visteria imperială şi au constituit o alianţă alături de alte oraşe lombarde (Lodi, Milano, Piacenza, etc). A urmat o bătălie, care l-a scutit pe împăratul Henric IV de plata soldelor restante. Cu trâmbiţele victoriei încă sunând în urechi, oraşul tolănit pe Pad s-a reinventat în chip de comună independentă. Anii următori şi i-a petrecut în mici războaie împotrivă cetăţilor vecine, din ale căror teritorii şi visterii s-a servit fără mari procese de conştiinţă.
Din acest punct, cremonezii au dezvoltat o aşa dexteritate în a întoarce armele împotriva foştilor aliaţi, încât mă face să cred că din regiunea lor au venit coloniştii romani în Dacia. Pe la jumătatea sec. 12, împăratul Frederic I Barbarossa coboară în Italia ca să reafirme autoritatea imperială zdrenţuită de Liga lombardă. Cremona i se alătură şi, în 1162, îl ajută să egaleze scorul. Milano a trebuit să accepte dubioasa onoare de a servi drept material didactic. Numai câţiva ani mai la vale, Cremona schimbă tabăra şi ajută Liga să administreze un picior în augustul şezut la Legnano (1176).
După ce Barbăroşie s-a întors peste Alpi cu orgoliul prăfuit, cremonezii reuşesc să-şi alieneze foştii aliaţi, însă zdrobesc într-o singură bătălie armata reunită a celorlalte oraşe lombarde. Mai mult, în 1232, când Frederic II, strănepotul lui Barbarossa, umple iarăşi nordul Italiei de teutoni, îi oferă tot sprijinul, reuşind să se plaseze iarăşi de partea victorioasă. Profitând de graţiile imperiale, Cremona creşte vertiginos devenind unul dintre cele mai înfloritoare oraşe vest-europene. Se crede că în 1301 urbea număra vreo 80.000 de locuitori, cu 10.000 mai mulţi decât are în prezent. Şi a mers tot aşa încă vreo sută de ani, perioadă în care sunt ridicate cele mai importante edificii ale oraşului, majoritatea încă în picioare.
La începutul sec. 15, republica cremoneză este răsturnată. După ceva cotonogeală internă, care s-a lăsat cu dispariţia a jumătate din familiile patriciene locale, oraşul intră sub conducerea familiei Visconti, ducii de Milano. Sub stăpânirea milaneză Cremona cunoaşte o a doua perioadă de înflorire economică şi culturală, dar şi urmările politice externe deosebit de neinspirate a ducilor lombarzi. Cale de 300 de ani, băştinaşii cunosc dominaţia milaneză, apoi veneţiană, reintră sub control milanez, devin posesiune spaniolă, sunt ocupaţi de francezi, recuceriţi de hispanici (în timpul cărora marea foamete din 1628 urmată de ciuma din 1630 decimează populaţia), trec iarăşi la vorbit graseiat, pentru ca în 1707 să devină supuşi austrieci. Toate aceste treceri dintr-o mână în alta erau, evident, însoţite de toate beneficiile aduse de asediile unei epoci, în care artileria nu mai era vreo raritate.
Sub habsburgi, oraşul experimentează pacea şi o nouă perioadă de prosperitate, iar creaţiile unor lutieri precum Stradivarius, Guarneri şi Amati îi aduc recunoaşterea europeană. Între 1797-1815, Cremona intră în componenţa imperiului napoleonian, apoi, după ce Nabulione pleacă să se delecteze cu fish and chips în Atlanticul de Sud, redevine provincie austriacă. În cele din urmă, în 1859, intră în componenţa nou înfiinţatului Regat italian. Astăzi este un oraş liniştit de provincie, cu o economie bazată în special pe agricultură şi turism.
Din punct de vedere turistic e bine că oraşul nu este dezvoltat industrial; asta înseamnă că partea veche a rămas aproximativ intactă.
Palazzo Affaiati (sec. 17) adăposteşte muzeul principal al oraşului ("Ala Ponzone"). Din păcate, mie nu-mi spusese nimeni că Italia e o ţară socialistă şi că de 1 mai trage obloanele. Toate instituţiile (probabil mai puţin poliţia şi spitalele) sunt închise. În Milano chiar şi transportul public se opreşte la 19,30.
Palazzo Barbo (sec 18).
Museo Stradivariano - închis, evident.
Antonio Stradivarius.
Palazzo Trecchi (sec. 15-19).
Palazzo Cittanova - 1265.
Palazzo Raimondi - 1496.
Cremona văzută din campanila catedralei.
Biserica Sant'Ilario (sec. 14-17) era închisă. Ca multe altele. Probabil cutremurul din 2012 le-a afectat.
Biserica San Vicenzo (sec. 12-17).
Biserica San Facio (sec. 17) - alt locaş de cult închis.
Biserica Santa Lucia (sec. 12-16).
Biserica San Luca a fost edificată între 1165-1272. Micul portal de la intrare a fost ridicat după 1400. În sec. 17 decoraţia interioară a fost refăcută în stil baroc, însă o restaurare întreprinsă cam fără cap în 1881 a ras mare parte din fresce.
San Pietro al Po ar fi fost construit pe la sfârşitul sec. 11 pe malul râului Po (de unde şi numele) ca biserică a unei mânăstiri benedictine. Mânăstirea era suficient de importantă, cât să obţină de la papa Alexandru II o bulă prin care era scoasă de sub autoritatea episcopului local şi pusă în subordinea directă a Sfântului Scaun. Între 1483-1489, edificiul, care ajunsese aproape o ruină, a fost reconstruit din temelie. Faţada actuală a fost ridicată între 1549-1570. Decoraţia interioară, foarte bogată, a fost realizată în a doua jumătate a sec. 16 - prima jumătate a sec. 17 în stil manerist şi baroc timpuriu de ceva maeşti locali.
Altarul principal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu