Tot apropierea de mare face ca oraşul să fie străbătut de o serie de pitoreşti canale (sigur, când au fost ele săpate nu sentimentul estetic a fost fundamentul, ci crearea unor căi comerciale facile către susnumitul port). De fapt, la origine oraşul a fost ridicat în jurul unui fel de golf mai mult lung decât lat, un fel de braţ de mare ori fiord, dar de câmpie - Canalul Zwin, cum era numit, chit că era un fenomen natural, nu rezultatul vreunei acţiuni antropice. Numele de Brugge vine probabil de la un termen din ceva dialect local medieval, care înseamnă "pod" - este posibil ca zisul canal să fi format în jur mlaştini, iar aşezarea să se fi format în jurul unui punct de traversare.
În sec. 4-3 î.Cr. aici îşi stabilise hogeacul un trib galic - menapii. Aceştia au fost alipiţi Galiei romane de Cezar, în sec. 1 î.Cr. Fiul lupoaicei nu avea de gând să extindă frontierele Romei atât de departe spre nordul îngheţat (eh, faţă de Roma...). El abia terminase de cucerit triburile galice de pe teritoriul actual al Franţei şi avea înainte o amplă activitate de organizare a noului teritoriu. Noi lupte nu intrau în planurile lui de vacanţă. Pe de altă parte, pe cât se pare, menapii nu primeau prea multe ştiri din lumea largă. Altfel nu se explică de ce un trib nu prea important a găsit cu cale să se ia la păruială cu tocmai biruitorul majorităţii galilor. În tot cazul, respectivii au primit dreptul de a accede în Walhala (da, aveau şi celţii ceva similar), iar teritoriile lor au primit drept de provincie (Gallia Belgica, după numele unor vecini şi aliaţi ai acestora) şi numeroşi colonişti.
În perioada romană, Bruges devine un port important pentru comerţul către Britania şi chiar către teritoriile necucerite de dincolo de Rin. Localitatea creşte în suprafaţă, mlaştinile din jur sunt asanate şi este sănătos fortificată - apropierea de triburile neîmblânzite ale germanicilor o impunea.
Prin sec. 5, când criza politică, economică şi militară redusese imperiul la Italia, Bruges, ca de altfel, tot teritoriul de la nord de Loira, este ocupat de franci. Aceştia nu distrug (prea tare) urbea şi profită de portul excelent de care dispunea. Aşadar, băştinaşii continuă să ducă un trai destul de îmbelşugat. După venirea pe tronul franc a lui Carol cel Mare, Bruges devine unul dintre oraşele episcopale importante ale imperiului. Iar după împărţirea statului carolingian în 843, regiunea Ţărilor de Jos a cunoscut o schimbare constantă în statut, fiind, după împrejurări, când vasală regatului Franciei de Vest (viitoarea Franţă), când Franciei de Est (viitorul Imperiu Romano-German).
În acest fel, Bruges reuşeşte să-şi păstreze o largă autonomie, chit că a trebuit să accepte "protecţia" conţilor de Flandra. Totuşi, uneori această protecţie a avut şi urmări mai vesele. Prin sec. 9, vikingii încep incursiunile pe coasta de vest a Evropii, iar brugenii (sau cum s-or numi dumnealor), au fost vizitaţi de mai multe ori. Situaţie în care contele Balduin I a organizat refacerea şi extinderea vechilor ziduri romane.
Familia comitală pomenită se pricepea de minune să tundă oaia, fără s-o omoare, prin urmare a îngăduit autorităţilor locale suficientă libertate în relaţiile comerciale, aducătoare de plusvaloare frumuşică. Ca atare, în sec. 12 (1128, după unele cronici) Bruges primeşte o chartă referitoare la organizarea sub formă de comună autonomă, iar, câţiva ani mai la vale, devine membru al Ligii Hanseatice - cea mai importantă organizaţie negustorească a Europei de Nord, cuprinzând oraşe libere din Ţările de Jos, Germania, Polonia, Scandinavia şi chiar Rusia (Novgorod). În timpurile respective, Hansa constituia al doilea pol de bogăţie al continentului, după republicile orăşeneşti italiene.
În tot cazul, ca membru în Hansă Brugge avea un rol extrem de important, făcând legătură între comerţul maritim nordic şi drumurile terestre ce duceau către sud, spre Franţa, Spania, Italia şi, în ultimă instanţă, zona Mediteranei şi Orientul Apropiat. Nu-i de mirare că monedele se îngrămădeau la uşa neguţătorilor şi bancherilor locali. Atât de mare era rolul jucat de Bruges în cadrul comerţului mondial, încât în 1309 este creată aici prima bursă de mărfuri din lume.
Pe planul politicii externe, situaţia nu era tot atât de roză. După jumătatea sec. 13, pe nesimţite, regii francezi au început să-şi facă simţită prezenţa în regiune, iar un punct comercial atât de lucrativ nu putea să facă opinie separată. Oraşul intră pe mâinile unor administratori regali, care nu dau nici pe departe dovadă de reţinerea conţilor flandrezi. Dimpotrivă, impun taxe cu neruşinare în favoarea visteriei, dar şi a pungilor proprii. Cetăţenii au suportat cu stoicism, o vreme. Însă, în 1304, au pus mână de la mână şi, împreună cu forţele comitatului de Flandra, au dat de pământ cu ţâfnoşii cavaleri francezi. Într-o asemenea măsură, încât bătălia a fost denumită "a pintenilor de aur" din cauza numărului mare de pinteni auriţi (purtaţi de chevaliers) găsiţi pe câmpul de luptă. Din păcate pentru indigeni, Filip IV cel Frumos nu era omul să înghită atare umilinţă, aşa că bucuria brugezilor nu a fost de durată. În mai puţin de 3 ani, administratorii frâncilor reveniseră la post. Însă, de data asta, au avut inteligenţa de a o mai rări cu atentatele la pungile localnicilor.
În sec. 15, întrucât Franţa era slăbită de permanentele înfrângeri administrate de arcaşii Albionului în Războiul de 100 de ani, Filip cel Bun, ducele de Burgundia, în teorie vasalul regelui francez, a profitat pentru a anexa Flandra (incluzând nordul actualei Franţe). Stăpânirea lui extrem de înţeleaptă şi moderată - i s-a spus "cel Bun" cu un motiv - a avut ca efect un nou val de prosperitate. Bruges redevine cetatea de aur din epocile precedente şi atrage iarăşi bancheri şi negustori de prin toată Evropa. Deasemenea, devine locaţia unui număr de pictori celebri, (aşa numita Şcoală flamandă), reprezentanţi ai stilului gotic internaţional - varianta nordică, precum: Jan van Eyck, Petru Christus, Hans Memling sau Hugo van der Goes.
Dar toate lucrurile frumoase au un sfârşit. Pe la începutul sec. 16, canalul Zwin începe să se colmateze, iar portul devine inutilizabil. Treptat, căile comerciale încep să ocolească Bruges în favoarea Anversului, oraş mai bine aşezat în estuarul Rinului. Deşi s-a luat măsura construirii unui nou port şi a canalelor de legătură, situaţia nu a putut fi remediată. Un cuvânt de spus în această situaţia a avut-o şi coroana spaniolă, în a cărei posesia au intrat Ţările de Jos în sec. 16. Sub Filip II, Anvers devine un debuşeu major pentru mărfurile şi argintul aduse din Indiile de Vest (America). În contrast, Bruges îşi pierde negustorii şi bancherii şi, pe cale de consecinţă, cea mai mare parte a populaţiei. Dacă pe la 1500 oraşul avea spre 200.000 de locuitori, către sfârşitul sec. 19 numărul acestora scăzuse până la 50.000.
Astăzi, Bruges este un oraş turistic, al cărui centru istoric a fost inclus pe lista monumentelor UNESCO şi care atrage cam 2 milioane de vizitatori anual. Deşi, aşa, la o privire mai pe fugă, nu poţi spune exact cum îi atrage. În afară de faptul că au moştenit un oraş splendid, localnicii nu fac nimic să atragă străini. Din contră, par a fi deranjaţi de prea marea aglomeraţie, de faptul că nu pot să se dea cu ţoaclele alea ale lor peste tot locul din cauza unor idioţi, care aduc cu ei una din principalele surse de venit ale municipalităţii. Altfel, par politicoşi şi binevoitori, dar numai dacă eşti ceva client şi cumperi din magazinul lor. Pe stradă, nu ştiu nici engleză, nici franceză, ca să se le ceri indicaţii (sau nu vor să te ajute). Muzeele şi bisericile sunt închise de la ore mici de tot (nicăieri în Europa nu am găsit o catedrală închisă sâmbătă de la ora 15). Am intrat în biserica Notre Dame (lucru permis) în care începuse slujba. Enoriaşii stăteau într-un spaţiu bine definit, în care turiştii nu aveau acces. Era permisă şi fotografierea. Cu toate acestea, am fost priviţi fără jenă ca nişte intruşi dubioşi şi deranjanţi. Trebuie să spun că lăcaşul respectiv este un reper turistic foarte important, aici găsindu-se "Fecioara cu Pruncul" - singura operă realizată de Michelangelo pentru o comandă din afara Italiei. Care, apropos, era bine ascunsă într-unul din unghiurile unde nu aveam acces, nereuşind s-o identificăm.
Aşa se trece graniţa în Schengen.
Spitalul Sf. Ioan. Construit în sec. 11 şi refăcut pe la 1450.
Biserica Notre Dame (sec. 13-15). Turla măsoară 122,3 metri, ceea ce o face cea mai înaltă construcţie din cărămidă din oraş şi a două din lume. Din păcate era în restaurare, iar accesul în interior era limitat.
Catedrala Sf. Salvator.
O, da! Fiecare al treilea magazin era cu specialităţi de ciocolată.
Piaţa centrală.
Turnul de pază. Clădirea, construită în 1240 (partea superioară a turnului, de formă octogonală, datează din 1487), adăpostea visteria şi arhiva oraşului. Turnul servea drept punct de veghe.
Statuia din bronz de pe faţadă este o copie după Madonna cu pruncul a lui Michelangelo.
Statuia lui Jan Breydel (măcelar) şi Pieter de Coninck (ţesător), lideri ai revoltei orăşenilor din Bruges, care a condus la "Bătălia pintenilor de aur".
Primăria (construită între 1376-1421).
Biserica Sf. Sânge - construită în sec. 12 de Thierry de Alsacia, conte de Flandra, pentru a adăposti un relicvariu cu câteva picături din sângele lui Isus, adus în urma participării sale la a doua cruciadă în Ţara Sfântă.
Aviz amatorilor: temperatura la Bruges, 24 august, ora 20 şi ceva minuţele, după o zi relativ însorită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu