Este un oraş în regiunea Veneto, situat pe râul Bacchiglione, 30 de kilometri NV de Padova.
Conform tradiţiei, prima aşezare din această locaţie ar fi fost opera euganeilor, o populaţie cunoscută doar din scrierile câtorva istorici romani şi presupusă a fi pre indoeuropeană.
Ca şi în cazul Padovei, zona a fost colonizată, prin sec. 3 î.Cr., de triburile veneţilor. Şi tot ca în cazul Padovei, veneţii au devenit aliaţii romanilor împotriva etruscilor şi a celţilor. Şi, din nou, ca în cazul Padovei, treptat şi fără violenţă, stăpânirea romană s-a impus. În 157 î.Cr. oraşul era deja enumerat în lista municipiilor romane, sub numele de Vicetia (ori Vicentia), termen derivat din latină şi însemnând "victorios".
În perioada romană, Vincetia a devenit un centru urban prosper, atât datorită carierelor de marmură din vecinătate, cât şi a faptului că se afla la intersecţia unor importante căi comerciale ce legau Roma de Mediolanum (Milano) şi Aquileia. Cu toate acestea, nu a reuşit să-şi depăşească vecina şi rivala Patavium (Padova).
Ca şi restul regiunii, în sec. 5-6, pe fondul prăbuşirii puterii romane în Occident, Vicenza a fost călcată de vandali, heruli, vizigoţi şi huni, fiecare hoardă adăugând noi fineţuri în arta de a distruge şi depopula un oraş. Sub stăpânirea ostrogotă, cetatea a fost refăcută, doar pentru a fi asediată şi cucerită de bizantini câteva decenii mai apoi. De la bizantini au preluat-o longobarzii în sec. 6, pentru ca, un secol mai la vale, să fie capturată de franci. Evident, după fiecare schimbare de stăpân, groparii şi zidarii au fost categoriile profesionale cel mai ocupate în câmpul muncii. După jumătatea sec. 8, a urmat o lungă perioadă de refacere a oraşului. Numai bine pentru ca, în 899, maghiarii să se felicite că nu s-au deranjat să-l asedieze degeaba.
După 950, Vicenza a fost inclusă în domeniile împăratului german de la sud de Alpi. În care calitate, în anul 1001 împăratul Otto III a cedat conducerea oraşului către episcopul local. Vicentinii n-au întârziat în a-şi arăta recunoştinţa faţă de augustul gest şi şi-au serbat libertatea prospăt acordată prin alăturarea la Liga lombardă - alianţa oraşelor din Nordul Italiei, care încercau să faulteze tentativele imperiale de trecere a zişilor munţi fără paşaport. Între două păruieli cu nemţoii, vicentinii nu-şi uitau nici mai vechile râci cu vecinii lor (şi, de altfel, aliaţi în Ligă) - respectiv, Verona, Padova sau Bassano. În paralel mergea binişor şi conflictul intern dintre ghelfi (partida susţinătoare a intereselor papale) şi ghibelini (apărătorii intereselor Imperiului).
Cu atâta exces de disensiuni interne şi externe nu e de mirare că dezvoltarea urbei a început să şchioapăte. Pe cale de consecinţă, pe la sfârşitul anilor 1300, Vicenza a ajuns un simplu pion în lupta pentru supremaţie între cei doi vecini mult mai puternici, Padova şi Verona. Padova s-a dovedit câştigătoare, dar nu a apucat să se îmbete prea mult cu aroma succesului. În doar câţiva ani cădea şi ea sub stăpânire veneţiană cu întregul ei domeniu, inclusiv Vicenza.
Dominaţia lagunarilor s-a arătat moderată şi înţeleaptă. Autonomia internă nu a fost ştirbită prea tare, au fost aplicate măsuri de dezvoltare a comerţului şi meşteşugurilor, au fost ridicate ziduri puternice după ultimele noutăţi tehnologice.
Dar cea mai importantă faptă a veneţienilor a fost trimiterea lui Andrea Palladio pentru sistematizarea urbană a Vicenzei, considerată la momentul respectiv cel mai urât şi mai rău organizat oraş din portofoliul Serenissimei. Andrea di Pietro della Gondola, zis Palladio, a fost unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii târzii veneţiene şi este astăzi considerat drept cel mai influent arhitect din istorie. Stilul său, caracterizat prin simplitate, claritate şi simetrie, se inspira direct din modelele romane şi greceşti antice, în special din lucrările lui Vitruvius.
A fost şi foarte prolific. Pe lângă Vincenza, unde a ridicat sau doar proiectat străzi, biserici şi palazzi extrem de elegante, a mai activat în Veneţia, Verona, Treviso şi Udine. În plus, a construit numeroase villa nobiliare prin toată regiunea. Toate acestea (centrul vechi al Vicenzei în întregime) sunt incluse în lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.
În 1797 Napoleon a trimis Veneţia în cărţile de istorie alături de trecutul ei fabulos. Vicenza a devenit parte a imperiului napoleonian, fiind transformată în ducat şi cadorisită generalului Caulaincourt, unul dintre intimii micului caporal.
Dar nici Bonaparte, cu tot geniul lui militar, nu a putut domina Europa prea mult. Din 1815 partea de nord a Italiei a revenit Imperiului Austriac. Şi acolo a rămas până în 1866, când, după un război cu Austria, întreaga regiune Veneto a fost alipită Italiei.
În perioada interbelică, autorităţile fasciste au investit masiv în crearea unei industrii grele aici. Prosperitate, locuri de muncă, trai nineacă - ce mai. Din păcate pentru băştinaşi, Mussolini nu a vrut să rateze al Doilea Război Mondial. Iar dezvoltata industrie a oraşului a atras nedorita şi neobosita atenţie a bombardierelor americane. La sfârşitul conflagraţiei, Vicenza obţinuse dubiosul record de cel mai bombardat oraş din Veneto.
Astăzi Vicenza are 116.000 de locuitori (cam 270.000 şi cu zona suburbană) şi are o puternică economie bazată pe textile, oţelării, minerit şi prelucrarea metalelor preţioase. Este al treilea cel mai mare exportator şi al cincilea cel mai bogat oraş al Italiei.
Am ajuns acolo pe 15 august, carele şi la catolici este mare sărbătoare şi zi liberă. Drept care oraşul era pustiu. Cam totul era închis şi am parcurs străzi întregi fără să dăm peste suflet de om. Aveam impresia că mă aflu într-un scenariu d'ăla post-apocaliptic şi aşteptam ca, după fiecare colţ, să ne sară în cap milioane de zombalăi.
După 950, Vicenza a fost inclusă în domeniile împăratului german de la sud de Alpi. În care calitate, în anul 1001 împăratul Otto III a cedat conducerea oraşului către episcopul local. Vicentinii n-au întârziat în a-şi arăta recunoştinţa faţă de augustul gest şi şi-au serbat libertatea prospăt acordată prin alăturarea la Liga lombardă - alianţa oraşelor din Nordul Italiei, care încercau să faulteze tentativele imperiale de trecere a zişilor munţi fără paşaport. Între două păruieli cu nemţoii, vicentinii nu-şi uitau nici mai vechile râci cu vecinii lor (şi, de altfel, aliaţi în Ligă) - respectiv, Verona, Padova sau Bassano. În paralel mergea binişor şi conflictul intern dintre ghelfi (partida susţinătoare a intereselor papale) şi ghibelini (apărătorii intereselor Imperiului).
Cu atâta exces de disensiuni interne şi externe nu e de mirare că dezvoltarea urbei a început să şchioapăte. Pe cale de consecinţă, pe la sfârşitul anilor 1300, Vicenza a ajuns un simplu pion în lupta pentru supremaţie între cei doi vecini mult mai puternici, Padova şi Verona. Padova s-a dovedit câştigătoare, dar nu a apucat să se îmbete prea mult cu aroma succesului. În doar câţiva ani cădea şi ea sub stăpânire veneţiană cu întregul ei domeniu, inclusiv Vicenza.
Dominaţia lagunarilor s-a arătat moderată şi înţeleaptă. Autonomia internă nu a fost ştirbită prea tare, au fost aplicate măsuri de dezvoltare a comerţului şi meşteşugurilor, au fost ridicate ziduri puternice după ultimele noutăţi tehnologice.
Dar cea mai importantă faptă a veneţienilor a fost trimiterea lui Andrea Palladio pentru sistematizarea urbană a Vicenzei, considerată la momentul respectiv cel mai urât şi mai rău organizat oraş din portofoliul Serenissimei. Andrea di Pietro della Gondola, zis Palladio, a fost unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii târzii veneţiene şi este astăzi considerat drept cel mai influent arhitect din istorie. Stilul său, caracterizat prin simplitate, claritate şi simetrie, se inspira direct din modelele romane şi greceşti antice, în special din lucrările lui Vitruvius.
A fost şi foarte prolific. Pe lângă Vincenza, unde a ridicat sau doar proiectat străzi, biserici şi palazzi extrem de elegante, a mai activat în Veneţia, Verona, Treviso şi Udine. În plus, a construit numeroase villa nobiliare prin toată regiunea. Toate acestea (centrul vechi al Vicenzei în întregime) sunt incluse în lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.
În 1797 Napoleon a trimis Veneţia în cărţile de istorie alături de trecutul ei fabulos. Vicenza a devenit parte a imperiului napoleonian, fiind transformată în ducat şi cadorisită generalului Caulaincourt, unul dintre intimii micului caporal.
Dar nici Bonaparte, cu tot geniul lui militar, nu a putut domina Europa prea mult. Din 1815 partea de nord a Italiei a revenit Imperiului Austriac. Şi acolo a rămas până în 1866, când, după un război cu Austria, întreaga regiune Veneto a fost alipită Italiei.
În perioada interbelică, autorităţile fasciste au investit masiv în crearea unei industrii grele aici. Prosperitate, locuri de muncă, trai nineacă - ce mai. Din păcate pentru băştinaşi, Mussolini nu a vrut să rateze al Doilea Război Mondial. Iar dezvoltata industrie a oraşului a atras nedorita şi neobosita atenţie a bombardierelor americane. La sfârşitul conflagraţiei, Vicenza obţinuse dubiosul record de cel mai bombardat oraş din Veneto.
Astăzi Vicenza are 116.000 de locuitori (cam 270.000 şi cu zona suburbană) şi are o puternică economie bazată pe textile, oţelării, minerit şi prelucrarea metalelor preţioase. Este al treilea cel mai mare exportator şi al cincilea cel mai bogat oraş al Italiei.
Am ajuns acolo pe 15 august, carele şi la catolici este mare sărbătoare şi zi liberă. Drept care oraşul era pustiu. Cam totul era închis şi am parcurs străzi întregi fără să dăm peste suflet de om. Aveam impresia că mă aflu într-un scenariu d'ăla post-apocaliptic şi aşteptam ca, după fiecare colţ, să ne sară în cap milioane de zombalăi.
Poarta şi turnul Castello (sec. 13).
Palazzo Repeta (1701-1711)
Palazzo Thiene Bonin Longare a fost proiectat de Palladio în 1572, dar construit după moartea sa.
Palazzo Porto in Piazza Castello a fost proiectat de Palladioîn 1571.
Palazzo episcopal (sfârşitul sec. 18).
Domul din Vicenza a fost construit între 1482-1560. Cupola a fost proiectată de Palladio. Din păcate, doar faţada a rămas din vechea catedrală. Restul a fost distrus în bombardamentele din 1944 şi reconstruit după război. Era închis pentru alte restaurări.
Palazzo Chiericati a fost construit de Palladio după 1550. Azi adăposteşte galeria de artă a oraşului.
Biserica Sf. Ştefan (sec. 17-18).
Palazzo Negri de Salvi (sec. 15).
Palazzo Braschi (sec. 15).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu