vineri, 19 aprilie 2019

Dubrovnik

Aşezat pe ţărmul Mării Adriatice, este cel mai sudic oraş al Croaţiei, doar la câţiva kilometri de frontiera cu Muntenegru.
Nu se ştie cu exactitate când a fost fondat oraşul. Cercetările arheologice arată că aici a existat o aşezare de o oarecare importanţă încă din epoca romană. În sec. 5 a fost cucerit de ostrogoţi, după care nu se mai ştie nimic cale de vreo 100 de ani şi ceva mărunţiş. Prin sec. 7 aici s-ar fi aşezat aici colonişti latini din oraşul roman Epidaurum din apropiere. Ori, pentru mai multă exactitate, bruma de locuitori care au scăpat după o vizită a avarilor. Cel puţin aşa prezintă lucrurile un izvor bizantin de prin anii 900. Ulterior, populaţiei latine i s-au alăturat slavi, care au intemeiat o aşezare separată, dar gard-în-gard. O palisadă şi un şanţ cu apă separau cele două sate, ale căror locuitori nu-şi uitaseră încă vechea râcă. Latinii şi-au numit aşezarea Ragusa, iar slavii - Dubrovnik. Cândva, până în sec 9, cele două sate se unificaseră, transformându-se într-un oraş destul de important, o republică urbană. De asemenea, destul de bine fortificat. Astfel, între 866-867, ragusanii au suportat timp de 15 luni un asediu din partea arabilor nord-africani, reuşind să respingă toate atacurile. În cele din urmă, împăratul bizantin Vasile I a trimis o armată în ajutor. Cu această ocazie, Dubrovnik a intrat sub control imperial. Autorităţile locale au avut grijă să profite de privilegiile imperiale pe pieţele Bizanţului, totodată păstrând o largă autonomie internă.
În 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, Veneţia a cerut armiei creştine drept plată pentru transportul trupelor asistenţă pentru cucerirea Dalmaţiei, y compris Dubrovnik. Timp de peste 150 de ani, oraşul a intrat sub dominaţie veneţiană. Veneţienii au dat noi legi, au modificat întrucâtva organizarea internă şi au cerut un tribut substanţial, precum şi aprovizionarea cu unele materii, dar nu au afectat prea tare autonomia. În schimb, raguzanii au căpătat liber acces în lagună, iar republica lor a primit numeroase influenţe italo-occidentale, evident trecute prin filtrul gustului veneţian.
Abia în 1358, după un război pierdut împotriva Ungariei, regat ce includea la vremea aceea Croaţia (deci şi Dalmaţia), Veneţia renunţă definitiv la drepturilor asupra Ragusei. Stăpânirea directă a Veneţiei era înlocuită cu suzeranitatea mai mult nominală a regelui maghiar - un monarh îndepărtat, cu multe alte probleme pe cap şi, mai ales, lipsit de o flotă, care să ameninţe în vreun fel oraşul (spre deosebire de veneţieni). Prin urmare, negustorii ragusani, sub ocrotirea regilor unguri, au început să devină un ghimpe tot mai insistent în coasta intereselor comerciale ale Veneţiei.
În tot acest timp, adică între sec. 12-15, Dubrovnik câştigă într-un fel sau altul (donaţie, cumpărare) un amplu teritoriu. Republica Ragusa nu se limita doar la oraşul în sine, ci deţinea o mare fâşie  de teritoriu şi câteva insule, unele de mari dimensiuni.
Statutul de organizare al republicii a fost adoptat în 1272, sub controlul şi influenţa Veneţiei, al căror instituţii le copiază. Puterea politică aparţinea doar familiilor aristocratice locale, întrunite în mai multe corpuri decizionale, dintre care cele mai importante erau Senatul şi Consiliul celor 10. Liderul efectiv al republicii era rectorul, ales pentru o singură lună; între două mandate trebuia să existe cel puţin o perioadă de 2 ani.
Ragusa a adoptat în sec. 14-15 o serie de măsuri, care o situau înaintea multor state europene. Pe banii publici au fost înfiinţate un spital, un orfelinat, un adăpost pentru săraci. Libertatea de exprimare era în mare măsură garantată şi se practica o largă toleranţă religioasă. Comerţul cu sclavi a fost interzis.
Deţinând un port excelent şi păduri de stejar, principala activitate economică a Dubrovnikului a fost comerţul maritim. Pe la sfârşitul sec. 15, din cauza pericolului otoman, localnicii au decis să devină vasali şi sultanului. Asta a făcut ca Ragusa să poată juca la două capete (dar cu mare fineţe) şi să obţină mari avantaje economice şi politice.
În schimbul plăţii tributului şi sărutării papucului umbrei lui Alah pe Pământ, negustorii de aici au dobândit liber acces pe pieţele din Constantinopol, din Asia şi Nordul Africii (unde rivalii lor, veneţienii, puteau intra doar cu plata unor taxe mari) şi mai ales în zona Mării Negre, închisă oricăror altor comercianţi creştini. Peste tot, ragusanii se bucurau de ocrotirea sultanului. Desigur, ei ştiau să-şi asigure protecţia şi a altor personaje importante. Permanent furnizau cadouri şi servicii către familia sultanului şi către diferiţii viziri. Sultanei preferate îi plac smaraldele - cercei ori medalion?. Cutare vizir e mort după caii de rasă - ce culoare? Altul are probleme de sănătate - fuga şi plătit un medic veneţian. Etc.
Întrucât populaţia era mică (vreo 50.000, din care cam un sfert în oraşul propriu-zis) şi pentru că sclavia fusese desfiinţată, marina comercială ragusană a renunţat la galere - nave cu vâsle, manevrabile şi fără vânt, dar care necesitau un echipaj mare şi aveau o capacitate redusă de transport, în favoarea unor nave de mari dimensiuni propulsate de pânze. Astfel, a dobândit un mare avantaj asupra competitorului direct - Veneţia. Repede, Dubrovnik a devenit un centru important de comerţ între Occident şi Orient. Navele sale ajungeau până în Italia, Franţa, Spania, nordul Africii şi chiar Anglia şi Ţările de Jos. Pe urmele marinarilor veneau diplomaţii. Republica avea, în perioada de maximă dezvoltare a sa, la vreo 80 de misiuni diplomatice.
Apoi, ei au intrat în relaţii şi cu papalitatea şi Spania, duşmani ireductibili ai Imperiului Otoman. Diplomaţii şi spionii din Dubrovnik raportau creştinilor veşti despre turci. Şi turcilor veşti (e adevărat mai puţin importante) despre creştini. Au mers până acolo, încât, pentru a obţine avantaje din partea regelui Spaniei şi papei, au trimis nave în ajutorul flotei creştine în marea victorie navală de la Lepanto. Sigur, au omis să le spună că erau nave de transport, nu de luptă. În plus, căpitanii ragusani s-au păstrat la o distanţă respectabilă de locul încleştării. În schimb sultanului s-au lăudat că i-au păcălit pe creştini cu navele lor de comerţ şi că au ajutat la salvarea multor marinari şi soldaţi turci de pe navele eşuate.
Bineînţeles, ambele tabere erau la curent cu jocul dublu al stimabililor, dar le cădea bine să existe un port liber în timp de război, prin care puteau să cumpere mărfuri de la duşmani şi să infiltreze spioni în teritoriul inamic.
Toate cele mai de sus s-au tradus printr-o mare bogăţie revărsată asupra micii republici. Cu fonduri îmbelşugate la îndemână, oraşul s-a împodobit cu numeroase construcţii publice şi private, care mai de care mai frumoase şi somptuoase. Pentru mai multă siguranţă a fost edificat un puternic sistem de fortificaţii.
Din sec. 17 începe o treptată, dar neîncetată decădere. În primul rând, descoperirea Americilor şi a drumului spre India în jurul Africii, au dus la o serioasă criză în comerţul şi transportul maritim mediteraneean. Apoi, în 1667, a avut loc un catastrofal cutremur. În afară de zidurile de apărare şi de vreo 3-4 edificii laice ori religioase, toate clădirile oraşului s-au dărâmat. Au murit 5000 de oameni, adică vreo două treimi din populaţie. În deceniile următoare fonduri substanţiale din cuferele statului au fost utilizate pentru reconstrucţie. Splendidele palate şi biserici gotice şi renascentiste au fost înlocuite cu edificii ridicate grăbit într-un stil baroc destul de modest. Chiar şi aşa, cetatea şi-a regăsit o bună parte a vechiului său farmec.
De asemenea, şi-a găsit o parte a fostei puteri economice - la urma urmei flota nu fusese afectată. În sec. 18, Ragusa a continuat să fie o putere comercială cu reprezentanţi diplomatici şi oficii comerciale prin toată Europa, în nordul Africii, Orientul Apropiat şi chiar prin Americi. În 1797 Napoleon a desfiinţat Republica veneţiană, vechiul competitor. Din acest moment, afacerile ragusanilor au luat-o abrupt în sus. Din păcate pentru ei, nu pentru multă vreme. În 1806 trupele franceze au intrat în Dubrovnik, iar după doi ani republica a fost abolită. Oraşul şi teritoriile lui au fost incluse în Imperiul napoleonian.
Dar Nabulione şi-a sfârşit visul de a cuceri lumea pe o insulă semipustie şi bătută de vânturi în Atlanticul de Sud. Iar în 1815 vechea republică era anexată de Imperiul Habsburgic. În cadrul căruia a rămas până în 1918, când a devenit parte a Iugoslaviei. Iar în 1991 Croaţia şi-a declarat independenţa, iar Dubrovnic a devenit cel mai sudic oraş al său. Nu înainte ca trupe sârbe şi muntenegrene să bombardeze oraşul vechi, provocând daune serioase monumentelor. Muntenegru şi-a cerut oficial scuze în anul 2000; sârbii încă nu.
Partea istorică a oraşului a fost inclusă integral în lista monumentelor UNESCO din anul 1979. Întotdeauna a constituit o atracţie turistică, inclusiv în perioada comunistă. Dar apogeul a venit după ce HBO a decis ca aici să fie filmate unele scene din Game of Thrones (exact, ai mai auzit asta şi de la alţii - nu ştii ce e aia, nu exişti) - Dubrovnic este Kingslanding. Popularitatea serialului a crescut imens popularitatea oraşului, efectiv milioane de turişti înghesuindu-se aici anual. Sute de ghizi îţi oferă tururi speciale, pentru a-ţi arăta diferitele locuri şi scene jucate aici; tururi care costă între 50-100 de euro. Ca urmare, spre disperarea băştinaşilor, preţurile din oraşul vechi (dar şi din restul oraşului într-o proporţie mai mică) au crescut foarte mult. Gen o sticlă de apă de 0,5 era vreo 4 euro, un meniu simplu de prânz minim 25 de euro, parcarea de lângă ziduri costa cam 11 euro pe oră - noi am parcat la vreo 20 de minute de mers pe jos, etc. Chiar şi autorităţile s-au porcit pe alocuri. 20 de euro ca să vezi Muzeul zidurilor - în traducere liberă, pentru a face un tur pe ziduri.

Republica ragusană la apogeul său teritorial.


Actualele ziduri au fost construite în sec. 14-15 şi modernizate în sec. 16-17- Au cam 2 km lungime şi erau unele din cele mai puternice în Europa. Exista şi un şanţ cu apă în partea de uscat. Totul apărat de 120-150 de tunuri.



Sf. Blasie (ori Vlasie), un episcop din sec. 4, este sfântul protector al oraşului, jucând acelaşi rol ca Sf. Marcu la Veneţia.






Mânăstirea franciscană (stânga) a fost construită în sec. 14 într-un amestec de stiluri romanic, gotic şi renascentist. Complexul a fost lovit greu de cutremurul din 1667, biserica mânăstirii fiind complet distrusă şi refăcută în stil baroc. Mânăstirea avea o bibliotecă cu peste 20.000 de cărţi. De asemenea, deţine cea mai veche farmacie încă funcţională din Europa (întemeiată în 1317).









Palatul Sponza a fost construit între 1516-1522 în stil gotic şi renascentist. Este una din puţinele clădiri care nu au fost afectate de marele cutremur. Azi adăposteşte arhiva Republicii ragusane, cel mai vechi document datând din 1022.

Palatul rectorului a fost construit în sec. 14-15 în stil gotic, cu unele elemente renascentiste. În urma cutremurului din 1667, doar faţada a rămas neafectată.


Biserica Sf. Blasie a fost ridicată în sec. 18 pe locul unei biserici romanice din sec. 12-13, demolată de cutremurul din 1667.


Coloana lui Orlando a fost ridicată în 1418 şi este dedicată lui Roland (Orlando în italiană), care, în fruntea unei flote, a salvat oraşul de asediul arab din sec. 9. Cel puţin aşa zice legenda locală. Care nu greşeşte decât în două aspecte secundare - celebrul cavaler al lui Carol cel Mare era mort de aproape 100 de ani la data asediului, iar salvarea oraşului s-a datorat unei flote bizantine.








Catedrala a fost construită în sec. 17 în locul vechi catedrale din sec. 12, construită în stil romanic. Vechiul lăcaş fusese avariat de cutremurul din 1667 şi consiliul oraşului a decis refacerea sa. Au fost puşi la lucru o serie de arhitecţi italieni, care au dat o înfăţişare barocă noii basilici. Noua catedrală a fost afectată de cutremurul din 1979 şi iarăşi în timpul asediului din 1991.






Mde!










Fortul Sf. Laurenţiu a fost construit pe o stâncă din apropierea oraşului, pentru a spori apărarea dinspre mare. Laturile expuse focului inamic aveau 12 metri lăţime. În schimb cea dinspre uscat doar 60 de centimetri. În caz că fortul era cucerit, artileria oraşului ar fi spulberat uşor zidul subţire.







Niciun comentariu: