Basarabia (I)

Sau Republica Moldova. Sau Moldova di pisti Prut. Sau cum pohtește onor cetitoriul.

Prin iunie am tras o tură scurtă prin Riepublică. Ținta principală a fost Chișinău, dar am reușit să parcurgem destul de mult și prin țară.

Basarabia nu are, în general, peisaje care să te lase cu gura căscată. Doar niște dealuri molcome și ceva văi. Frumușel, nimic de zis - dar nimic mai mult. Așa, după un periplu rapid și incomplet, imaginea este per ansamblu pozitivă. Câmpurile sunt cultivate, satele sunt ordonate și gospodărite, nu am văzut mizerie pe niciunde (spre deosebire de sora arogantă din UE, unde mustesc șanțurile de ambalaje), nici buruieni. Nici prin oraș nu am văzut murdar pe jos.

Oamenii sunt politicoși și îndatoritori. Se vorbește destul de multă rusă pe stradă, dar, la urma-urmei, 15% din populație este formată din ucraineni (dap, ei sunt cei mai mulți), găgăuzi și ruși (în ordinea asta). Însă nu e problemă, acolo unde ai tu treabă (localuri, magazine, benzinării, muzee, etc), o să vezi că ăia de găvăresc pa ruski, o trec repede pe română cu tine. Înțeleg că alogenii lor sunt cam ca ungurii noștri din secuime - mulți vorbesc prost sau deloc română, drept care, atunci când sunt într-un grup de prieteni mixt, o dau toți pe rusă. Asta ar putea fi o explicație.

Drumurile sunt destul de proaste pe segmente întinse. Nu sunt rupte - nu am văzut nicio groapă. Dar încă mai au bucăți realizate după model sovietic, din plăci de beton, așa că pe mulți kilometri vei fi zguduit de-o să-ți migreze rinichii în esofag. Au și drumuri bune, mai ales alea reparate de americani (dap, lor le-au reparat drumuri gratis; „cu sprijinul poporului american” - scrie cu litere de-o șchioapă pe panouri la fiecare câțiva kilometri; noi cu Bechtelu'). Cel puțin șoseaua de la Chișinău la Soroca era ca-n palmă. Camerele radar sunt rare, iar echipajele și mai rare (și semnalate pe waze), deci poți mâna mai repede, că drumurile sunt destul de drepte și cu vizibilitate bună. În oraș, totuși, nu te juca cu regulile. Nouă ne-au săltat căruța de sub fund pentru că era parcată aiurea. Noroc că amenda și taxa de recuperare au fost mai mult decât rezonabile.

Că veni vorba, moneda lor este leul moldovenesc (cam 4 bucăți la unul de-al nostru). Prețurile sunt mai mici decât la noi, dar nu atât de mici pe cât ne-ar fi plăcut nouă. Cred că pentru ei sunt chiar măricele, ținând cont că salariul mediu brut peste Prut îi cam 13-14.000 de lei moldovenești (la vreo 3.500 de lei de-ai noștri - spre comparație, în România depășește 8.300 de lei). Altfel, localurile erau pline și pe stradă erau multe mașini bengoase. Vechea poveste - cu cât este o țară mai săracă și mai coruptă, cu atât sunt prețurile mai mari proporțional față de Vest (să vă zic că la Lidl în Munchen sunt prețuri mai mici decât la Lidl în București?). Poți plăti cu cardul în majoritatea locurilor, dar nu peste tot. De aia e recomandabil să pleci de acasă cu ceva lei moldovenești. Sau, să cauți pe acolo o casă de schimb ori un ATM.

Satele or fi ele curate și aranjate, dar casele sunt acoperite cu azbest.

Drumul spre Soroca, cel reparat de yankei.

Câmp cu lavandă pe drumul către Tighina. Pentru 50 de MDL aveai voie să intri și să faci poze. Am zis pas - se vede frumos și peste gard. 

La dus am luat ruta din sud, prin Galați, ca să profităm de A2 și să scăpăm de E85 cu aglomerația lui. Ei, pe teritoriul moldovenesc, drumul ne-a dus prin Găgăuzia, inclusiv prin capitala provinciei - Comrat. Găgăuzii vorbesc o limbă turcică, dar sunt ortodocși și au apărut în sudul Basarabiei destul de târziu, prin sec. 19, atrași de administrația rusească prin acordarea de pământ gratis. Sunt mai multe teorii asupra originii lor: populații tiurcice din Asia Centrală, turci, ori populație balcanică (bulgari sau greci) turcizată. Probabil ultima, ținând cont că sunt creștini, iar un studiu asupra ADN-ului a arătat că fac parte din grupul de populații balcanice. Găgăuzia este o provincie autonomă, iar localnicii sunt rusofili. Propaganda de la Kremlin și idioții utili locali i-au prostit de cap că vor fi asimilați sau chiar deportați dacă Republica Moldova intră în UE sau se unește cu România. Limbile oficiale sunt găgăuza, rusa și româna. Alfabetul oficial este cel chirilic. Inscripțiile oficiale sunt întâi în română cu alfabet latin, apoi în rusă cu alfabet chirilic (în găgăuză nu prea am văzut). În cazul companiilor private, unele au denumirea și reclame în rusă, dar majoritatea sunt bilingve, ori doar în română. În Comrat, când am întrebat un localnic unde găsim un magazin, nu a chemat gloata să ne dea afară din oraș cu furci și torțe, ci ne-a explicat amabil într-o română destul de aproximativă (engleză nu știa) pe unde s-o luăm.

Comrat este un târgușor cu vreo 20.000 de locuitori, nu-i mare scofală de capul lui. Bine, nici nu am pierdut mult timp pe aici.

Biblioteca orașului a fost refăcută cu banii lui Erdogan și redenumită ca atare.

Mașinile de poliție din „Republică” sunt Dustere sau Logane.

Clădirea guvernului local, singurul loc unde am văzut o inscripție în găgăuză.

În față - statuia lui Lenin, normal.

Brașov (IV)

Comerțul și meșteșugurile au transformat Brașovul într-un oraș prosper. Bogăția sa, însă, a fost o armă cu două tăișuri. Sigur, localnicii se puteau lăuda cu un trai îmbelșugat. Pe de altă parte, au dobândit și dubioasa faimă de a locui într-unul dintre cele mai des asediate orașe din Ardeal. Ba turcii, ba tătarii își așezau tabăra sub zidurile urbei. Și când nu erau mahomedanii, muntenii sau moldovenii dădeau și ei o raită. Urmarea a fost construirea unei impresionante centuri de fortificații.

Inițial erau doar niște valuri de pământ, palisade din trunchiuri de copaci și șanțuri. Din sec. 15 începe extinderea și modernizarea fortificațiilor. Au fost construite ziduri din piatră, înalte de 12 metri și cu o grosime ce varia între 1,70 - 2,20 metri. În total zidurile Brașovului măsurau 3 kilometri lungime. De-a lungul lor se găseau 28 de turnuri pătrate. De asemenea, au fost ridicate și 7 bastioane dotate cu platforme pentru tunuri.

Liniile de ziduri erau duble pe laturile dinspre Dealurile Tâmpa și Warthe și spre Șchei și chiar triple pe latura de nord-est, unde terenul era deschis. Zidurile de aici, precum și cele dinspre Șchei au fost demolate în sec. 19, pentru a permite orașului să se extindă. Cele dinspre dealuri au fost păstrate în bună parte - aici pantele abrupte împiedicau dezvoltarea urbană.

Cel mai bine s-au păstrat zidurile de pe latura de sud-este. Însă doar una din cele două centuri a fost salvată. Cea exterioară a fost demolată, pentru a face loc unei promenade.

Bastionul Postăvarilor a fost, de fapt, construit de breasla aurarilor, între 1450-1455. Abia în 1640 a fost preluat de postăvari.

Bastionul Funarilor a fost construit în 1416 de breasla frânghierilor. A fost serios avariat în incendiul din 1689 și refăcut în sec. 18.

Bastionul Țesătorilor a fost construit de breasla omonimă în 1421. Fortificația a fost cruțată de pojarul din 1689 și își păstrează în cea mai mare parte aspectul inițial.

Poarta Ecaterinei a fost construită în 1526 de breasla croitorilor pe latura dinspre Șchei a zidurilor. Și-a luat numele de la strada cu același nume, care trecea pe sub ea.

Turnul Alb a fost ridicat între 1460-1494 de cositorari și arămari pe latura de nord-vest a cetății. Este cel mai masiv și cel mai puternic fortificat dintre turnuri. Era situat în afara zidurilor, de care era legat printr-un pod basculant din lemn.

Bastionul Graft a fost construit între 1515-1521 de breasla șelarilor. Făcea legătura cu Turnul Alb.

Bastionul Fierarilor a fost construit în 1529 și extins ulterior. A fost distrus parțial în 1689, dar a fost refăcut după două decenii. Deasupra, în stânga, este Turnul Negru. Ca și cel Alb, era o fortificație independentă, în afara zidurilor. Datează din sec. 15 și a avut o existență zbuciumată. Lovit de trăsnet în 1559, ars în 1689, iar distrus de trăsnet în 1696, dar refăcut de fiecare dată.

Pentru o protecție suplimentară a fost edificată o fortificație la nord de oraș, pe Dealul Straja. Cetățuia de pe Strajă a fost construită în mai multe etape. Pe la anul 1400 acolo era doar un turn de piatră. În 1524 turnul a fost înconjurat de o fortăreață din lemn. Ideea unei fortificații din lemn în epoca tunurilor nu a fost chiar atât de inteligentă, aceasta fiind distrusă doar 5 ani mai târziu de armata Moldovei condusă de Petru Rareș. Prima fortificație a fost înlocuită la jumătatea sec. 15 cu o cetate din piatră, înconjurată de un șanț și un val de pământ. În cele din urmă, în 1630, a fost adăugat un zid exterior de formă patrulateră, întărit cu bastioane la colțuri. O nouă extindere a avut loc în 1773. Azi este muzeu.

Curtea centrală, cu fântâna săpată în 1625.