Partea a doua. Făgăraşul Nordului.
După Ceahlău, am decis să mergem în Rodna. Cazare am găsit în Complexul Turistic Borşa. De aici am plecat să "facem" creasta Rodnei. Mă rog, nu pe toată, că ne-ar fi trebuit vreo 6-7 zile - are cam 60 km. Doar o porţiune de cam 20 km, sau, altfel spus, 3 zile pe acoperiş.
Din fericire, din complex este un telescaun, care merge peste 2 km şi, pentru 8 lei, te scuteşte de o oră de suiş. Lucru care nu-i de colea, mai ales dacă ai şi 10 kg. în spate, inchiziţia personală cu bretele. Chestii absolut necesare pe trei zile. Ţoale subţiri şi groase, cort, saci de dormit, izopren, halimandros, ciocolată din greu (energizant :D), apă multă (ni s-a spus că sus nu este apă decât rar, ceea ce nu a fost chiar adevărat) pentru băut, spălat (eventual), supa de seară, cafeaua de dimineaţă (obligatorie), primus şi butelii şi mai ales etc.
Deci, dis-de-dimineaţă (în limbajul nostru asta însemna cam 11 am), am luat telescaunul până la punctul salvamont. Am fentat Cascada Cailor, care "evolua" pe cealaltă faţă a văii, dar am putut s-o observăm de departe. Am făcut un mic ocol pe la căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei de sub Vf. Gârgălău (2158 m) şi am urcat, apoi, destul de pieptiş ajungând pe creastă la indicatorul din Şaua Gârgălău (pentru necunoscători, şa este porţiunea dintre două vârfuri; se mai foloseşte şi termenul de tarniţă pentru o şa mai mică, dar şi cel de curmătură; ca supliment de explicaţii, lacurilor li se mai spune iezere sau tăuri). Sus ai impresia că ai trecut printr-o falie în spaţiu şi ai ajuns în Făgăraş. Poate culmile sunt mai rotunde, mai multă vegetaţie, mai puţină piatră. Altfel, aceeaşi creastă, care se întinde până la orizont, mulţime de vârfuri peste 2000 de metri (cel puţin în porţiunea bătută de noi), picioare lungi, în coborâre lină, la rândul lor cu multe vârfuri înalte, de le confunzi cu creasta principală.
Din Şaua Gârgălău am luat-o peste Vf. Galaţu (2048 m; poteca trece pe sub vârfuri, dar doritorii pot ajunge şi pe ele în puţin timp), prin Şaua Galaţului şi am înnoptat sub Vf. Laptele Mare (2167 m), într-un loc unde creasta se lărgea puţin. Chiar şi aşa am pus cortul aproape în potecă. Era destul de frig, iar noapte a plouat ceva şi a bătut vântul tare. Noroc cu cortul nostru Quechua, marfă adevărată, de firmă. A rezistat ca eroul sovietic. A doua zi am luat-o frumuşel prin Şaua Puzdrele şi pe lângă Vf. Puzdrele (2188 m). După ce ne-am lăsat mici fâşii de piele şi pânză într-un jnepeniş dens, am ieşit într-o zonă largă a crestei, Tarniţa Bărsanului. A urmat Vf. Negoiasa (2049 m), Tarniţa Negoieselor, apoi, după ce am trecut de o mică ridicătură, am ajuns în Şaua Între Izvoare, lângă Lacul La Cărţi (mă îndoi că ştie careva de ce îi zice aşa). Aici este un pârâiaş limpede şi rece gheaţă. Loc numai bun să uşurezi rucsacii de nişte conserve. După masă, pe repede înainte, căci se părea că va ploua, am ocolit vârfurile Repede (2074 m) şi Cormaia (2033 m), ajungând în Şaua Obârşia Rebrii. Nu am mai mers decât vreo jumătate de oră şi am ajuns la Tarniţa La Cruce. Aici, în dreapta traseului de creastă, se deschide o căldare glaciară, cu un lac şi o sumedenie de izvoare. Campare obligatorie. De altfel, la scurt timp după montarea cortului ne-a vizitat şi ploaia. Zdravănă. În ultima zi, am părăsit creasta spre nord, către Pietros. Vra să zică, am depăşit vârfurile Buhăescul Mare (2257 m) şi Mic (2221 m) separate de Curmătura Buhăescului, am coborât puţin în Şaua Buhăescului, după care am urcat Vf. Rebra (2225 m). De aici a urmat Curmătura Pietrosului, lungă şi spectaculoasă, şi, în sfârşit, Vf. Pietrosul Rodnei (2303m), cel mai înalt din Munţii Rodnei, ţinta finală.
Traseul era marcat destul de bine şi de curând (articole din 2003 acuzau lipsa marcajelor), dar numai pe pietre. Nu există şi stâlpi cu marcaje, ceea ce înseamnă că pe ceaţă sau zăpadă te poţi rătăci fără nicio problemă. Vremea a fost bună pentru urcat. Cer în general acoperit şi răcoare, dar fără să lipsească soarele şi fără să fie cu adevărat frig (decât noaptea). Ceaţă în ultima zi, spre căruţa de draci adunată în grupul nostru, căci panorama de pe Pietros a fost cam zgârcită. În prima zi am avut o oarecare problemă cu apa, dar în cele următoare am găsit izvoare mai peste tot locul. Puţină lume am întâlnit acolo, sus, spre deosebire de Făgăraş. Între alţii, câţiva cehi şi un cioban, localnic, care îşi păştea oile în păşunea alpină, la peste 2000 de metri. Avea 72 de ani şi se plângea că ăştia tineri nu mai ţin la efort şi nici la muncă grea nu prea se îndeamnă. Şi avea dreptate. Ştiu eu pe unii, care abia au depăşit 20 de ani şi i-a terminat un ocol al Herăstrăului.
În ultima dimineaţă petrecută în creastă, m-am trezit la 6 şi am văzut un superb răsărit de soare. Am urmărit fenomenul şi la mare, de mai multe ori, dar nu se compară nici pe departe. Să fii singur pe o piatră, departe de cort. Să urmăreşti cu un ochi soarele, ce se înalţă roşu-strălucitor şi cu celălalt luna alburie, care parcă nu e convinsă că trebuie să plece. Să asculţi liniştea, să te minunezi de formele, pe care le poate lua ceaţa de dimineaţă, coborând crestele din jur. Să vezi roua strălucind în iarbă, să simţi aerul proapăt şi tare. Închizi ochii, simţi efectiv muntele dându-ţi bineţe. Eşti liber şi împăcat cu tine. Acolo, în biserica clădită de El, simţi cu adevărat măreţia lui Dumnezeu.
Creasta văzută din Şaua Galaţului spre vest. Vf. Laptele Mare în stânga, Vf. Puzdrele în plan îndepărtat
4 comentarii:
Fain, altfel savuram meleagurile astea cand mergem la pas !
Merci. Ne cunoaştem?
Foarte fain.
Imi trezesti amintiri vechi, legate de trasul acesta...
pâi, du-te la vară şi reaminteşte-ţi:D
Trimiteți un comentariu