Amu, cică, într-un fapt de sară se călătorea măriia sa Ştefan al Moldovii pin Ţeara de Jos dimpreună cu boiarul măriii seale, Gheorghe Florescu, vel vistiernic. Şi ieată cum călăreau dânşii, după un cot de pădurice dădură preaste un pâlc de tătari prădalnici ieşiţi în plean.
"Să-i răzbim, MăriiaTa!" zise boiarul. "Au Necuratul te împinge a şugui în ceas de primejdii, vel vistiernice? Noi suntem doi şi ne vor răzbi păgânii." Şi întoarseră degrabă telegarii şi pinteni aprigi deteră. Ci, după o scurtă vreme, vel vistierul ieară zise: "Ne dovedesc tătarii, Măriia Ta. Ce vom face?" "Vistiernice, zise şi voievodul, să intrăm în cea pădure şi, când om trece pe sub un copaciu mai vânjos, să ne apucăm de o cracă şi să ne aburcăm în sus şi o să ne piardă urma duşmanul."
Deaci, intrară ei în cea pădurice şi apucară o cracă groasă şi se aburcară în sus şi le pierdură urma vrăjmaşii şi îi căuta cu tot dinadinsul să-i piarză.
Ci, de la un timp, boiarul prinse a glăsui ieară: "Rău mă dor mânurile, Doamne, nu mai pot să mă ţiu." Ieară Ştefan vodă îi dete răspuns: "Nu-ţi da drumul, căci ne primejduieşti capetele." Şi tăcură molcum o vreme.
De iznoavă grăi velitul: "Cu primejdia capului, Măriia Ta, nu mai pot, alunec." "Ţine-te vârtos, boiar Florescule, că ne prăpădesc spurcaţii." "Măriia Ta, măcar la cai putem să le dăm drumul?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu