Milano IV

Ca orice oraş italian care se respectă, Milano deţine un lunguieţ şirag de biserici (mergând de la epoca evului mediu timpuriu, prin goticul târziu, renaştere şi până la barocul târziu sau rococo) - care mai de care mai monument istoric, de arhitectură şi de artă în genere. Pont: nu încercaţi să vizitaţi biserici catolice active duminică. Au în program o groază de liturghii, slujbe mai minore ca importanţă şi alte "activităţi cu publicul". Timp în care nu prea e voie să vizitezi şi în niciun caz să faci poze.
Sant'Ambrogio a fost ridicată la sfârşitul sec. 4 (consacrată în 379) de Sf. Ambrosie, arhiepiscop de Milano şi sfânt patron al oraşului, unul dintre cei patru doctori ai Bisericii Catolice, alături de papa Grigore I cel Mare, Sf. Hieronymus şi Sf. Augustin (care i-a fost şi învăţăcel).
La vremea lui, Ambrosie a fost suficient de puternic şi influent ca să se implice în politicile diferiţilor împăraţi romani. A mers până acolo că l-a excomunicat pe Theodosie I cel Mare, împăratul care decretase creştinismul singura religie oficială de stat. În 390 creştinii din Thesalonic au pus de o răzmeriţă, după ce guvernatorul roman local le-a interzis să masacreze niscaiva păgâni încăpăţânaţi, care nu percepeau superioritatea noii religii caracterizată de dragoste şi toleranţă. Răzvrătiţii au distrus o bună parte a oraşului, împreună cu ce păgâni le-au căzut în mână plus guvernatorul şi familia lui. Atins în autoritatea lui imperială, Theodosie a trimis legiunile să pună lucrurile la punct. La vremea aceea scutierii trimişi să rezolve revoltele cetăţeneşti foloseau mai degrabă sabia, decât bastonul de cauciuc. Şi cum soldaţii romani, mândri de profesionalismul şi eficienţa lor, aflaţi între un război civil şi o campanie împotriva perşilor, au decis că este un bun prilej pentru antrenament militar, 7000 dintre zurbagii au devenit martiri, mai înainte să apuci să zici "Doamne-ajută". Pe acest motiv, Ambrosie i-a aruncat anatema cezarului şi i-a interzis intrarea în biserică (Milano era capitală împerială), până nu a făcut penitenţă câteva luni. În prezent, milanezii au parte de o zi liberă de Sf. Ambrosie.
Biserica a fost reconstruită, pe parcursul secolelor următoare, căpătând aspectul actual prin sec. 12. A fost restaurată masiv, după ce o gaşcă de bombe americane au picat pe nepusă-masă în 1943. Şi încă se mai lucrează la ea.

Baldachinul altarului, sprijinit pe 4 coloane de porfir roşu, a fost ridicat în sec. 14...

... iar masa altarului, realizată din aur, argint şi pietre scumpe, este o operă de sec. 9

Absida altarului este decorată cu mozaic de sec. 13.

Sub altar este o criptă...

... unde sunt depuse moaştelor sfinţilor Ambrosie, Gervasie şi Protasie. Doar că, după atâta timp, nimeni nu mai ştie care-i care.

Basilica San Lorenzo a fost ridicată din iniţiativa aceluiaşi Ambrozie după un model bizantin cu cupolă centrală. A fost consacrată în 370. În timp i-au fost adăugate mai multe capele, iar în sec. 16 a trecut printr-o renovare masivă, care însă a păstrat forma iniţială. În spatele bisericii este un parc destul de mare, unde în evul mediu se practicau execuţiile publice. În faţă este un spaţiu delimitat de Colonada Sf. Laurenţiu. Coloanele probabil aparţin unei băi publlice construită în sec. 3 de împăratul Maximian (285-312; el e ăla învins de Constantin cel Mare la Podul Milvian, lângă Roma, când i s-a arătat crucea pe cer) şi aduse la faţa locului, când biserica a fost terminată. În prezent formează unul din locurile de întâlnire ale puştimii disperate locale, în căutarea unui spaţiu unde să se lingă.

Domnul verde din faţa bisericii este Constantin cel Mare.

La construcţia iniţială s-au lipit tot felul de capele, nevizitabile din păcate; cel puţin nu duminică, când am fost eu.

Parcul din spate.

 

În capela San Aquilino pot fi văzute şi nişte mozaicuri din sec. 5. Contra 2 euro intrarea.

Vorba umblă că Basilica San Marco a fost ridicată în sec. 12 şi dedicată Sf. Marcu, patronul Veneţiei, după ce urbea din lagună (altfel cel puţin competitoare, dacă nu inamică) a oferit ajutor împotriva lui Frederic Barbarossa. Documentar vorbind, biserica este amintită prima dată în 1254. În sec. 17, a fost refăcută în stilul baroc şi mărită - azi este a două construcţie religioasă din Milano, după Dom.

San Simpliciano a fost începută de Ambrosie pe locul unui fost cimitir păgân. Clădirea a fost terminată şi finisată de succesorul lui, episcopul devenit sfânt Simplicius / Simplicianus, căruia îi şi este dedicată. Legenda zice că martirii creştini îngropaţi aici au zburat sub formă de porumbei albi şi au ajutat liga oraşelor lombarde să câştige bătălia de la Legnano împotriva zisului Barbarossa. Interesante ierburi se fumau pe atunci. Forma actuală a bisericii a fost în linii mari stabilită în sec. 16.

Santa Maria delle Grazie a fost ridicată ca mânăstire dominicană în a doua jumătate a sec. 15, la ordinul şi cu finanţarea lui Francesco I Sforza, ducele de Milano. Pe unul din pereţii refectoriului se găseşte probabil cea mai celebră frescă a renaşterii europene (şi una dintre cele mai mari capodopere), fapt ce a inclus-o în patrimoniul UNESCO:

Accesul la această parte a fostei mânăstiri este restricţionat. Trebuie să faci rezervare online cu multă vreme înainte (8 euro) şi să ai grijă să vii la ora, la care eşti programat, sau pofta-n cui. Pentru că Leonardo a ales să folosească o metodă experimentală, fresca se deteriorează uşor. Motiv pentru care se vizitează ceva de genul 4 grupuri de câte 15 persoane dimineaţă şi încă 4 după amiază, se trece, atât la intrare, cât şi la ieşire printr-o serie de ecluze (pentru păstrarea umidităţii coborâte), nu se stă mai mult de 20 de minute şi nu e voie să fotografiezi. Faptul că un bombardament american a ruinat jumătate din construcţie în 1943 nu a ajutat. Din fericire unul din cei câţiva pereţi, care au rămas atunci în picioare, este tocmai cel cu fresca.

Peretele din dreapta, cel protejat, e cel cu fresca.

Apropos, pe peretele opus celui cu Cina cea de taină se găseşte o frescă foarte frumoasă (deasemenea scăpată întreagă din bombardament, deşi nu fusese protejată) şi pe nedrept uitată din cauza vecinătăţii mult mai celebre.

Scena crucificării aparţine lui Giovani Donato da Montorfano, un pictor milanez. Jos, în stânga şi dreapta sunt pictaţi Lodovico Sforza (Maurul) şi familia sa. Figurile lor sunt şterse pentru că au fost pictate de către Leonardo în aceeaşi tehnică fragilă.

Cât despre biserică