Veneţia (I)

Veneţia este unul dintre cele mai frumoase şi mai turistice locuri din lume - în medie 50.000 de turişti pe zi. Întregul oraş este declarat sit UNESCO de importanţă mondială. Are sub 300.000 de locuitori (cu partea continentală, cu tot; Veneţia propriu-zisă are cam 60.000), aşadar nu este prea mare. Localizare: nord-estul Italiei, într-o lagună formată între gurile de vărsare ale râurilor Piave şi Pad (Po la italieni). Fiind într-o zonă mlăştinoasă, aruncată pe 118 insule mai mari şi mai mici, deseori inundabilă, cea mai mare parte a oraşului îşi are fundaţiile fixate pe stâlpi de lemn proiectaţi să străpungă straturile instabile de nisip şi mâl, pentru a ancora construcţiile în pământ ferm. Cei mai mulţi dintre stâlpi sunt cei originali şi au sute de ani; apa mâloasă şi neoxigenată i-a împiedicat să putrezească. Despre nume sunt mai multe teorii. Unii istorici aduc în discuţie un fel de populaţie locală, numită veneti, care popula regiunea prin sec. 10 î.Hr. Da' naiba ştie cum au aflat dumnealor asta, că la data aia nu exista niciun fel de civilizaţie mai răsărită prin Italia, care să ne transmită această informaţie. Mai veridică îmi pare preluarea numelui de la tribul slav al veneţilor, care s-au stabilit în partea vestică a Peninsulei Balcanice, Ungaria, estul Austriei şi nord-estul Italiei în sec. 6 d.Cr.
Pe cât se pare, insulele mai mari din lagună au fost mereu populate de ceva sate de pescari. Însă grosul populaţiei începe să curgă în sec. 4-5, pe măsură ce diferite grupuri de turişti germanici încep să treacă graniţa, cu săbii pe post de paşapoarte. Punctul de cotitură l-a constituit cucerirea şi distrugerea oraşului Aquilea în 452 de către Attila (acţiunea i-a reuşit atât de bine, că şi astăzi oraşul abia are 3500 de locuitori, la vremea respectivă fiind unul dintre cele mai mari oraşe din Italia romană). Supravieţuitorii de aici, dar şi ai altor localităţi din zonă, care au avut neşansa să se afle în calea hunilor, s-au refugiat în lagună, unde au înfiinţat o nouă aşezare. Fiind atât de aproape de Peninsula Balcanică, Veneţia a devenit teritoriu bizantin, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. La început a făcut parte din Exarhatul Ravennei, o mică provincie bizantină autonomă. Ulterior a fost condusă de un dux - duce (doge în dialectul local) numit de împăratul de la Constantinopol. În 726, cetăţenii şi soldaţii din Veneţia s-au revoltat împotriva decretului împăratului Leon III prin care se interzicea adorarea icoanelor şi îşi aleg singuri un doge - Ursus - primul din cei 117 dogi aleşi ai oraşului.
În ciuda acestui fapt, Veneţia a rămas un teritoriu bizantin, dar care se bucura de autonomie. Dogii erau aleşi local, însă trebuiau confirmaţi de împărat. Veneţienii au sprijinit activ interesele bizantine în Italia şi Adriatica pe plan diplomatic, dar şi cu bani, oameni şi nave. Flota tot mai extinsă din lagună a devenit o componentă cheie a politicii maritime a Bizanţului. În schimb, oraşul a primit privilegii comerciale extinse în cadrul imperiului. La începutul sec. 9, fiind prinsă în jocul de putere dintre noul Imperiu Franc şi Bizanţ, Veneţia a fost asediată de Pepin - fiul lui Charlemagne. Asediul se va dovedi o idee proastă pentru franci, mulţi dintre ei, în frunte cu Pepin însuşi, îngrijindu-se să menţină scăzută speranţa de viaţă din epocă, prin exemplul propriu. În 828 prestigiul şi importanţa oraşului au crescut şi mai mult, după ce trimişi speciali veneţieni (a se citi spioni) au descoperit şi au adus (a se citi furat) trupul Sfântului evanghelist Marcu din Alexandria - la data aia Egiptul fiind parte a Califatului Arab - care va deveni sfântul protector al urbei din lagună. Ca urmare, episcopul oraşului a primit rangul de patriarh din partea împăratului. Titlul a fost recunoscut şi de papă, fiind folosit ca atare şi azi.
În următoarele trei sute de ani, Veneţia a profitat de problemele interne şi externe al Imperiului Bizantin pentru a căpăta tot mai multă autonomie şi pentru a-şi extinde zona de influenţă. În sec.12 devenise deja un stat independent, o republică maritimă (una din cele patru republici maritime italiene, alături de Genova, Pisa şi Amalfi) şi deţinea teritorii însemnate pe coasta adriatică a Peninsulei Balcanice. Deasemenea, a început expansiunea în interiorul Italiei, în ceea ce va constitui Terraferma - posesiunile italiene ale Veneţiei (regiunea Veneto de azi). Relaţiile cu Bizanţul au continuat să fie fructuoase, ceea ce nu l-a oprit pe dogele Enrico Dandolo să ceară cruciaţilor celei de-a patra cruciade să cucerească pentru el Constantinopolul, dacă tot nu aveau suma necesară transportării lor în Ţara Sfântă pe mare. Prin urmare, în loc să cucerească Ierusalimul, cruciaţii au jefuit cel mai mare, mai bogat şi mai frumos oraş al creştinătăţii, la acel moment. Astfel, veneţienii au pus mână pe Creta, Cipru, precum şi pe numeroase alte insule foste bizantine din răsăritul Mediteranei. Iar Imperiul lor maritim va rezista şi după ce Mahomed II a cucerit Constantinopolul în 1453, deşi, treptat, va suferi pierderi importante în favoarea Imperiului Otoman.
Sec. 15-18, au constituit perioada de glorie a Veneţiei. Comerţul (în special cel cu mirodenii) i-a adus bogăţie nemăsurată. Banii au fost folosiţi pentru angajarea de mercenari bine antrenaţi şi pentru crearea unei flote puternice. La apogeul său, Veneţia deţinea 3300 de corăbii de comerţ (din aproximativ 5000 câte aveau toate puterile creştine de la Mediterana - e adevărat că Spania şi Franţa aveau deschidere şi interese şi la Atlantic) şi cam 200 de galere de război (toate celelalte puterile creştine de la Mediterana puteau strânge spre 100 de galere împreună). Puterea îi era dată şi de informaţiile furnizate de o extinsă reţea de spioni şi de ambasadori (baili) - tot spioni, la urma urmei, dar cu acoperire oficială - în toate capitalele şi porturile europene şi orientale. Veneţia devenise un jucător important în geopolitica europeană.
Banii au fost folosiţi, deasemenea, pentru înfrumuseţarea oraşului şi pentru patronajul artelor. Veneţia este oraşul în care au creat pictori precum membrii clanului Bellini - Jacopo (tatăl), Giovanni, Gentile (fii) şi cumnatul lor Andrea Mantegna -, Tizian, Tintoretto, Veronese, Basano, Lorenzo Lotto, Tiepolo, Canaletto şi Guardi, muziciani ca Vivaldi sau scriitori precum Carlo Goldoni. Aici a lucrat Pietro Guarneri, unul dintre cei mai mari lutieri, deşi nu aşa de cunoscut ca Antonio Stradivari. Arhitectura sa din perioada barocă a impus standarde pentru restul continentului.
Şi, da, Veneţia este şi oraşul lui Marco Polo, celebrul negustor şi călător din sec. 13-14 (care era însă născut într-o posesiune veneţiană din Croaţia actuală) şi al lui Giacomo Casanova.
Pe cât se pare, Veneţia era un loc destul de paşnic şi tolerant, iar guvernarea avea grijă să nu calce prea mult pe bătături populaţia. Ăsta-i motivul pentru care cetăţenii oraşelor supuse din Terraferma (Verona, Bergamo, Brescia, etc) au luptat de partea Veneţiei şi împotriva "eliberării" lor de către Imperiul german, francezi, spanioli sau alte puteri italiene (Milano, de exemplu). Toleranţa religioasă a veneţienilor ajunsese proverbială, într-o epocă în care, pentru o vorbă spusă aiurea, puteai avea un fructuos colocviu nocturn pe subiecte biblice cu inchizitorul local. Această toleranţă a făcut ca la Veneţia să nu fie condamnat niciun eretic în perioada Contrareformei, dar a şi adus republica în conflict cu Sfântul Scaun. Papă după papă au ameninţat cu excomunicarea (de fapt, chiar s-a şi întâmplat în două rânduri), dar Serenissima s-a sinchisit prea puţin. În cele din urmă, trufaşii urmaşi ai lui Petru sfârşeau prin a cerşi bani, informaţii sau galere (sau toate trei) pentru vreo nouă cruciadă.
Deşi încă strălucitoare şi puternică, Veneţia a intrat într-un lung şi, la început, imperceptibil declin, încă de la începutul sec. 16. Imperiul Otoman îi cucerea, una după alta, posesiunile din Levant. Epoca marilor descoperirii geografice a condus la noi rute comerciale cu Asia şi America, punând capăt monopolului veneţian asupra comerţului cu mirodenii, perle, mătase şi alte mărfuri exotice. Războaiele italiene au secat visteria. Relaţiile ei cu Orientul au însemnat nu doar comerţ şi prosperitate, ci şi vizita unor musafiri nedoriţi, originari în acea zonă, precum ciuma. Repetatele epidemii au lovit puternic republica din lagună. Numai epidemia din 1630, de exemplu, a luat viaţa a 50.000 de oameni, o treime din populaţie.
Cu toate acestea, a rămas un important nod comercial şi manufacturier (cine nu a auzit de Murano?). Şi chiar agrar (se făcea agricultură cu metode şi tehnci avansate pentru epocă în Terraferma, dar şi în Dalmaţia şi în insulele pe care le mai deţinea în Mediterana) - în sec. 18 Serenissima era unul dintre cei mai mari exportatori agricoli din Europa. Şi şi-a păstrat şi influenţa culturală. În anii 1700, Veneţia era probabil cel mai elegant şi mai rafinat oraş european.
Totul s-a terminat în 1797, când Napoleon a cucerit oraşul. După 1815, a devenit posesiune austriacă, pentru a fi alipit nou-formatului Regat al Italiei, în 1866. Din acest moment, Veneţia a dormitat, fără a-şi mai recăpăta vreodată importanţa şi bogăţia. A rămas un loc turistic şi singurul lucru palpitant, prin care a trecut, a avut loc în martie 1945, când englezii au bombardat portul şi depozitele de pe chei. Frumuseţea şi însemnătatea culturală a oraşului i-a determinat pe "tommys" să acţioneze cu grijă. Bombardamentul a fost efectuat în picaj, nu de la înaltă altitudine, şi, în afara portului, nu a produs pagube clădirilor, cu excepţia câtorva ferestre sparte.
Azi, din păcate, în ciuda faptului că municipalitatea are încasări importante din turism şi în ciuda faptului că oraşul este declarat monumet UNESCO, sunt mult mai multe ferestre sparte şi multe clădiri deteriorate, care se năruie pe zi ce trece şi nimeni nu ia nicio măsură.
Acum, imaginea pe care ne-o facem toţi despre Veneţia este asta (cel puţin asta era imaginea mea despre Veneţia)...

Am zis că sunt multe clădiri ca vai de ele. Ăsta-i doar un exemplu.

Podul Rialto este unul dintre (şi cel mai faimos) cele 4 poduri actuale (dar singurul din perioada medievală), care traversează Canal Grande.A fost construit în 1591 şi are o singură arcadă supra-înălţată, pentru a permite circulaţia navelor mari. Marele canal (Canal Grande) este cel mai mare din oraş şi este principala cale de comunicaţie. Are 3800 de metri lungime, între 30-90 metri lăţime şi aproximativ 5 metri adâncime. Fiind lat şi adânc asigura o mai bună circulaţie a apei şi, prin urmare, mai puţin miros. Ca rezultat, a devenit zona preferată de cei bogaţi, malurile sale fiind "decoarate" de numeroase şi impozante palazze.

Spre marea mea surpriză, mare parte a oraşului arată cam aşa...

Statuia lui Goldoni.

Piaţa de peşte.

Vra să zică, Veneţia nu e numai canale şi gondole. O bună parte a oraşului e teren ferm, scuaruri şi pieţe peste tot locul. Iar din ele cea mai mare şi cea mai cunoscută este Piazza San Marco. Aici era inima oraşului. Aici se găseau Palatul Dogilor, sediul administraţiei, şi Catedrala San Marco (de unde şi numele pieţei). În forma actuală, piaţa a fost concepută la sfârşitul sec. 16. şi, în prezent, este cel mai mare spaţiu public european fără noxe de eşapament.

Piaţa văzută din balconul basilicii.

Turnul cu ceas a fost construit între 1496-1497.

Campanila basilicii are 98,6 metri şi a fost ridicată între 1156-1173. A fost aproape complet refăcută în 1514. În 1902, campanila s-a prăbuşit din cauza vârstei şi a unor defecte de construcţie. Din fericire a existat doar o victimă - pisica îngrijitorului (probabil îşi epuizase vieţile şi nu avea la îndemână un medkit). Campanila fost refăcută fidel cu originalul în 1912.

Fotografie de epocă.

Între multele localuri din jurul pieţei, Cafeneaua Florian este mai celebră. A fost deschisă în 1720 şi este cea mai veche cafenea din lume încă funcţională. Este, evident, şi cea mai scumpă.

Piazzetta di San Marco este un spaţiu deschis, care leagă partea de sud a Pieţei San Marco de lagună. Este mărginită de Palatul Dogilor, Biblioteca Marciana şi apă. Teoretic nu este considerată parte a pieţei mari, practic e greu s-o judeci separat.

Biblioteca Marciana, campanila şi cele două coloane de granit, pe care se află statuile Sf. Teodor - primul sfânt patron al oraşului şi leul înaripat - simbolul Sf. Marcu. Se crede că cele două coloane au fost ridicate aproximativ în 1268. La vremea respectivă ele se aflau chiar pe mal (între timp, cheiul a fost lărgit) şi jucau rol de poartă de intrare în oraş dinspre mare. Spaţiul dintre cele două coloane a mai fost folosit şi drept loc de execuţii. Şi erau destule căci, toleranţi pe linie religioasă, veneţienii nu dădeau dovadă de prea multă răbdare cu trădătorii, falsificatorii de monedă sau cu homosexualii. Câteva sute din cei din urmă au fost arşi pe rug aici.

Dincolo de apă, de la capătul piaţetei, se vede Insula San Giorgio Maggiore numită aşa după Biserica San Giorgio Maggiore ridicată între 1566-1610.