cautatorul: Franţa pe repede-nainte

Căci, una peste alta, asta e cea mai bună scurtă descriere a vacanţei noastre în Hexagon. Deşi în niciun caz nu aşa ceva avusesem în tărtăcuţă, când am planificat toată povestea.
Cale de două săptămâni urma să umblă după coada cocoşului galic. Plus weekendurile aferente = 16 zile. Mon Dieu, 16 zile?! Pâi, avem timp să batem Franţa în lung şi-n lat, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, apoi s-o luăm şi în sens invers. Cel puţin, cam aşa judecam (mă rog, a posteriori gândindu-mă, doar un om bun la suflet ar fi numit ceea ce făceam noi atunci judecată).
Vra să zică, cu entuziasm de tineri stahanovişti, ne-am aruncat pe site-uri de turism, ca să găsim locuri de vizitat. Şi, în scurtă vreme, am umplut google maps-ul de pin-uri. De-o asemenea manieră că din toată biata ţară nu se mai vedeau râul-ramul, ci era tot un galben (cine a mai folosit marafeturile pomenite mai sus, cunoaşte). După o vreme, chiar şi noi am început să realizăm că sunt 16 zile pământene, nu jupiteriene, deci e niţel cam imposibil să "rezolvăm" toate locaţiile, aşa că am mai scurtat coada vulpii. Dar nu mult, cam cu o treime, că nu ne-a lăsat inima, prea vroiam să le vedem pe toate (cum descopeream entuziasmaţi un oraş, care merita vizitat, şi încă unul şi încă unul, parcă eram, copii la fabrica lui Wili Wonka).
Aşa că, pe principiul "las', că le mai ajustăm pe parcurs", am început să planificăm etapele. Stăm o zi aici, două dincoace, facem aici o buclă să vedem şi asta, încă două zile ici-şa..., enfin. La un moment dat, ne-a trecut prin cap să vedem cam câte zile acoperisem până atunci. Dezastru! Eram abia la Marsilia şi din cele 16 zile scontate consumasem deja 21. Cu mare durere în suflet, am reluat lista şi am început să tăiem din ea, mai dihai decât guvernul Ponta din autostrăzi. Am tăiat o locaţie d'ici, una de dincolo... Naşpa, tot nu mergea. Până la urmă, am procedat engros, nu ne-am mai încurcat cu oraşe, am trecut la regiuni. Bretania a căzut prima, Bordeaux şi gurile Garonnei au urmat. Şi nici Alsacia (ah, Strassbourg!) nu a mai prins lista. În cele din urmă, după ce am rămas cu mai puţin de o treime din ce vrusesem iniţial, am reuşit să cumva să ne iasă socoteala. După cum s-a dovedit mai apoi, aceasta era doar socoteala de acasă. Carele nu s-a lăsat în ruptul capului înduplecată să se pupe cu cea din târg. Asta şi din vina noastră. Când am planificat traseul pe zile şi etape, am cam trecut uşurel peste unele neajunsuri. Par un egzamplu, în nicio zi nu am fost în stare să plecăm de acasă la ora 8, după programare - mai degrabă aia a fost ora de trezire. Apoi, când am calculat durata etapelor, am omis unele simple, dar foarte necesare, "mărunţişuri" - faptul că ar trebui să oprim pe drum ca să mai şi mâncăm, între altele.
Bon, planul era că zburăm la Paris, iar de acolo închiriem maşină. Cât pe aici ca planul să deraieze din capul locului. Conform programării, trebuia să încălţăm titi-ul din Paris (între noi fie vorba, puteam s-o face de la aeroport şi ne scuteam de un frumos ocol de vreo 150 km, însă nicăieri pe site-ul companiei nu era listat un punct de închiriere acolo). Elas, zborul nostru a întârziat aproape o oră. Punând la socoteală şi timpul, pe care l-am pierdut cu căutarea reprezentanţei (care nu avea adresa chiar în Piaţa Porte Maillot, de-o dădeau ei ca adresă, ci pe un bulevard care se vărsa în zisa piaţă), am reuşit să ajungem cu 5 minute, după ora închiderii oficiului. Din fericire, încă nu închiseseră - chit că se pregăteau s-o facă - şi, după mormăielile de rigoare, ne-au înmânat cheile maşinii. Dacă mai întârziam niţel, făceam harcea-parcea toată vacanţă. Căci firma se închidea până luni şi noi ar fi trebuit să dormim la Paris două nopţi. În condiţiile în care totul era strâns planificat şi aveam deja rezervări pentru tot sejurul.
Şi apropos, în Franţa totul se închide peste weekend. Dacă nu te-a dus capul să faci cumpărături în timpul săptămânii şi ai lăsat pe duminică, eşti pa. Cu greu găseşti vreun Carrefour expres prin oraşele mai mari. Cât despre hipermarketuri, nu sunt deschise mai mult de unul din cinci. Chiar pe lângă oraşe mari am avut surpriza să le găsim închise.
Cât despre maşina închiriată (la preţ mai mic decât în România - dar nu trebuie să mire prea tare, în Francia şi motorina era mai ieftină decât pe plaiul mioritic), noi cerusem un WV Polo sau echivalent. Am primit un Sandero Stepway ultima variantă şi trebuie să spun că s-a comportat extrem de bine în cei aproape 5000 km, pe care i-am parcurs.
Respectiv de la Paris către Normandia, Valea Loirei, apoi către sud prin Toulouse şi întoarcere prin Lyon. Acasă la noi facem mare caz de diferenţele dintre regiuni, dar tindem să luăm generalistic alelalte ţări drept spaţii compacte. Aleluia, nici vorbă! Traseul ne-a dus prin trei Franţe. Prin înfăţişare şi comportament, nordul aduce mai degrabă cu Germania, vestul (sau, în fine, atât cât am văzut noi din Normandia) cu zona rurală engleză, iar sudul cu Italia.
În nord lumea e calmă şi răbdătoare, nimeni nu te claxonează în trafic, toţi aşteaptă liniştiţi la indiferent ce coadă, toţi sunt corecţi, politicoşi şi distanţi, oraşele sunt curate şi bine puse la punct întoate privinţele. După lăsarea întunericului rar vezi oameni pe stradă. La Anger, de exemplu, puteam întinde pătura în centrul intersecţiei şi face un picnic. Zona centrului vechi era plină de localuri şi cafenele, majoritatea închise; iar în cele deschis erau câţiva oameni. După zece seara, numai micile restaurante arăbeşti mai erau deschise. Nici poliţie nu prea era. De fapt, nu cred că am văzut poliţişti pe stradă înainte de Toulouse. O, da. Şi vremea din nord... De tot rahatul. Ploaie sau măcar noros, vânt şi frig. Am avut şi 19 grade la amiază - şi era jumătatea lui august. Excepţie face, evident, Parisul. O fi tot în nord, dar nu respectă deloc tipologia. Capitală, de!
În sud, altă ţară. Lume multă şi grăbită, agitată, care vorbeşte mult şi gesticulând. Oraşe murdărele şi într-o oarecare măsură cu acea nuanţă de decădere fizică (pe care am văzut-o şi la Napoli sau Palermo). Şoferii îţi iau faţa - mai dihai dacă te văd străin - şi nu se jenează să folosească claxonul. Nici cu legea nu sunt prea fraţi: ne-au spart maşina în Marsilia, ne-au dat o ţeapă nasoală la hotel în Nisa. Altfel, nu ni s-a părut nicăieri că nu am fi în siguranţă, indiferent de oră.
Per total, am bătut Franţa dintr-un capăt în celălalt şi înapoi. Am văzut multe, dar lăcomia noastră (motivată mai ales de faptul că cine ştie când vom mai ajunge acolo) a făcut să vedem destul de puţine în fiecare din cele multe. În Caen doar am dormit şi nu am văzut cele două mânăstiri din sec. 11, fondate de Wilhelm Cuceritorul - ducele Normandiei, cel care cucereşte Anglia în 1066, şi soţia sa. În Toulouse am stat o noapte şi o dimineaţă. În Monaco doar câteva ore. În Cannes la fel - las' că nici nu prea ai ce vedea acolo (în opinia mea, cel puţin, carele nu-s dat peste cap de niţică mare albastră, câţiva palmieri şi ceva clădiri de acum 100 de ani). În Nisa am dormit două nopţi, dar am vizitat alte locaţii; căci urbea nu prea are ce oferi. Şi tot aşa.
Per total, Franţa este o ţară fumoasă, în care multe sunt de văzut, timp să fie. Sigur, nu se compară cu Italia. Nici pe departe. Dar nicio altă ţară nu o face.
No, acum câteva poze luate en marche.

Sate franceze.

Drum rural în Normandia. Lat cât o cărută juma', dar asfaltat.

Nu toţi francezii au o problemă cu românii. În special dacă îi momeşti cu niţel caşcaval.

Peyre, undeva în Massif Central (un fel de podiş înalt, care, în ciuda numelui, se află în sudul Franţei).

Asta-i o regulă de circulaţie pe care n-am reuşit s-o înţeleg.

Cam aşa arată majoritatea giratoriilor în Franţa.

Cam aşa arată a mai mare parte din Franţa. Câmpiile sunt rare şi reduse ca suprafaţă. Doar în partea de nord şi un pic pe Valea Loirei (din câte am văzut noi) e ceva mai plată. În rest, dealuri peste tot locul.

Iar orăşelul...

... este "jumelee" cu...

Loira.

Valea Loirei = castele la tot pasul.

Apeduct roman.

Chateau d'Usse a fost construit într-o primă fază prin sec. 11 de către seniorii de Usse, la vremea aia vasali ai ducelui Normandiei. Peste timp, castelul a trecut prin mâinile conţilor de Blois şi a altor nobili legaţi de casa regală a Franţei. Aspectul actual îl are de pe la începutul sec. 17. Se crede că acesta a fost modelul castelului din povestea "Frumoasa Adormită" a lui Charles Perrault. De altfel, actualii posesori ai castelului chiar au aranjat o cameră pe tema asta - un kitsch sinistru. Nu am intrat în el pentru că era cam scump (14 euro) şi, după câte am văzut pe net, nu era mare lucru de văzut la inteior.