La originile sale, aşezarea a fost întemeiată de galii numiţi veliocasses. Ei îi ziceau Ratumacos. Există unele interpretări, care ţin neapărat să considere că numele are originea într-o rădăcină celtă ce ar putea fi tradusă aproximativ prin "de formă rotundă / ovală".
Când a fost întemeiat nu se ştie. De fapt, primele informaţii despre existenţa oraşului provin din sec. I î.Hr., când este menţionat în lucrarea lui Caesar, "De Bello Galico". Cum zisa scriere este, de fapt, povestea cuceririi Galiei de către romani, oraşul (sau ce mai rămăsese din el) trece repejor sub noua administraţie, carele îl şi redenumeşte Rotomagus. Rotomagus a dus-o binişor sub coada lupoaicei. Destul de repede ajunge al doilea oraş ca mărime şi importanţă al Galiei romane, după Lugdunum (Lyon). Apogeul îl atinge în sec. 4-5, când devine centrul unei nou-înfiinţate provincii, precum şi sediu episcopal. Primul său episcop, Victricius, a fost sanctificat datorită multelor presupuse miracole înfăptuite, după moarte.
În sec. 5, Imperiul Roman de Apus avansase deja binişor pe calea către păbuşire, iar Galia era străbătută de-a lungul şi de-a latul de oameni prietenoşi, precum francii, alamanii, vizigoţii, hunii şi alte hoarde paşnice. Care, dacă erai suficient de deschis la nevoile lor, nu-ţi luau decât proprietăţile, nevasta şi viaţa. În fine, francii sunt cei care reuşesc să pună laba pe fondurile de pensionare ale galo-romanilor, întemeind aici un regat barbar. Sau mai multe, în funcţie de câţi fii avea defunctul rege (în dreptul germanic regatul era văzut ca o posesiune particulară a regelui şi se împărţea egal între urmaşii masculini) şi câţi nu binevoiseră să moară din cauze naturale. În epocă otrava, de exemplu, era considerată o cauză destul de naturală, la urma-urmei era confecţionată din plante - lucru naturist, fără e-uri. Şi nici vânătorile nu se terminau întotdeauna numai cu victime patrupede.
Oricum, din sec. 5, Rouen face parte din regatul franc sau, după caz, din diviziunea sa numită Neustria. Cale de câteva secole, nu prea sunt multe referiri la oraş. Se poate presupune că, fiind o fostă metropolă romană şi sediu episcopal, fără a mai pune la socoteală un port perfect pentru comerţul peste cu Britania, prosperitatea nu a fost chiar un oaspete rar. Faptul că Carol cel Mare şi-a construit un întins imperiu nu putea decât să crească rolul de debuşeu pentru mărfurile din interior.
Imperiul carolingian nu ţine prea mult, cei trei nepoţi ai lui Carolus împărţindu-şi-l în 843. De prin acest moment încep să se scurgă, iarăşi, veşti despre cetate. Atâta doar că veştile nu erau prea bune. Coborând dinspre nord în vase rapide şi manevrabile, vikingii au început să acorde o atenţie specială regiunii. În decurs de juma' de secol bătută pe muche, Rouen a fost asediat de numai puţin de şapte ori. Nu numai pentru sine, dar şi pentru că navigând în sus pe Sena pălugile blonde ajungeau la o ţintă şi mai râvnită - Parisul.
La un moment dat, una dintre căpeteniile vikinge, Rollo a observat potenţialul zonei (sau i-a fost prea lene să mai facă drumul întors) şi a înfiinţat o colonie. Regele Franţei, incapabil să-l alunge, a preferat să-l facă aliat. Aşadar, în anul 911, Rollo se creştinează luând numele de Robert, devine conte de Rouen, primeşte ceea ce se va numi mai târziu Normandia (de la celălalt nume al invadatorilor, normanzi - oameni ai nordului) şi depune jurământ de vasalitate. Gestul regelui a dat rezultate destul de repede. Noul conte privea cu alţi ochi jefuirea pământurilor sale de navigatorii nordici şi o groază din aceştia au sfârşit prin pari, ca un avertisment pentru viitorii amatori de aur nemuncit.
Robert îşi aşează administraţia la Rouen, care rămâne capitală a Normandiei cale de ceva mai mult de 100 de ani. Până când cel mai celebru urmaş al lui Rollo, Wilhelm Cuceritorul, mută capitala la Caen. În ciuda acestui fapt, oraşul continuă să se dezvolte, pe la 1100 fiind al treilea oraş ca bogăţie din actuala Franţă şi numărând 30.000 de locuitori - o cifră impresionantă pentru Europa vestică a acelor vremuri.
În 1204, regele francez Filip II August a rezolvat o mai veche râcă cu regele Angliei (urmaşii Cuceritorului erau acum regi englezi şi duci de Nomandia) cucerind o parte a posesiunilor acestuia, y compris Rouen. Preluarea s-a făcut fără prea mare vărsare de sânge (după criteriile sec. 13). Sub administraţie franceză s-a dezvoltat o prosperă industrie a lânii, iar un secol de pace a contribuit la dezvoltarea negoţului.
În 1328, frâncii şi fii perfidului Albion au ajuns la concluzia că atâta durata de pace nu are urmări pozitive asupra turbulenţilor posesori de sânge siniliu, care, în lipsă de capete de spart în afara graniţelor, dezvoltau o nesănătoasă tendinţă de a se întreba despre cum le-ar sta cu un tron sub fund. Prin urmare, după 100 de ani de pace, ce s-ar potrivi mai bine decât alţi 100 de război?
Nostalgici după libertatea pierdută şi după vremurile ducilor normanzi, rounezii s-au predat imediat ce primul arcaş englez a ajuns sub ziduri. În următorii 30 de ani, Rouen a fost centrul posesiunilor engleze din Hexagon, bucurându-se de privilegii cu toptanul. Deasemenea, s-a bucurat şi de "privilegiul" de a fi oraşul unde a fost arsă pe rug Ioana d'Arc. În 1449, oraşul recade în mâinile francezilor, iar Carol VII a petrecut oarece timp predându-le localnicilor un curs de legislaţie practică despre pedepsele aplicate trădătorilor.
În cele din urmă, păruiala cu alde fish and chips cam golise cuferele Franţei spre disperarea amantelor regale. Rouen avea o poziţie unică pentru explorarea şi exploatarea nou descoperitelor Americi. Acest fapt s-a tradus printr-o nouă perioadă de prosperitate. Prosperitate, dar nu neapărat şi linişte. Pe la 1530, o bună parte a locuitorilor a părăsit religia catolică şi a aderat la calvinism. Cum, la vremea aceea, conceptul de toleranţă religioasă era considerat cea mai mare erezie, cetăţenii şi-au umplut timpul cu mici, dar semnificative acte de teroare religioasă reciprocă. Şi ca să nu intervină plictiseala, din când în când mai făceau apel şi la ceva jucători străini: trupele regale franceze şi spaniole de partea dreptei credinţe catolice, respectiv cele engleze de partea dreptei credinţe reformate (las' că ei erau anglicani, nu calvini, dar orice prilej e bun ca să mai reglezi nişte scoruri cu francezii).
După ce fervoarea religioasă s-a mai potolit, rouenezii au lăsat barda din mână şi s-au reapucat să facă ce ştiau ei mai bine, şi anume bani. Mulţumită de impozitele percepute, casa regală a acordat o lungă serie de facilităţi şi privilegii. În sec. 17, Parlamentul local avea autoritate aproape absolută asupra oricărei afaceri publice din Normandia, fiind suprapus numai de Consiliul Regal de la Paris. Mai mult, i s-au încredinţat şi problemele referitoare la administrarea Canadei.
Revoluţia franceză a adus o nouă etapă distructivă. Cum fauna băştinaşă era populată mai ales cu exemplare prospere şi înfocat regaliste, ghilotina amplasată în faţa catedralei nu a prea avut timp să ruginească. Odată cu asumarea puterii de către Napoleon, execuţiile s-au rărit binişor. În schimb, rada portul a fost gazda permanentă a unei escadre engleze, care alterna plictisitoarea blocada navală cu sprinţare bombardamente de noapte.
Fiind situat în partea opusă a ţării, Rouen nu a aflat decât din ziare despre Primul Război Mondial. În schimb sequel-ul l-a găsit în pole-position. Mai întâi ocupaţia germană, apoi bombardamentele aeriene ale briţilor şi yankeilor şi, într-o ultimă fază, recucerirea oraşului de către canadieni după furioase lupte de stradă au dus la distrugerea a 45% din oraş. Din fericire, deşi cel mai mult afectată, partea veche din jurul catedralei a fost refăcută după război.
Toate oraşe franceze au tramvai şi toate tramvaiele arată ca nişte nave spaţiale.
Să ai apartament într-o clădire aşa de lată...
Clădirile din centrul vechi datează din sec. 14-17.
Napoleon, bien sure. Odată cu marea catastrofă istorică numită Revoluţia franceză, idioţii şi-au dărâmat cam toate statuile, care aveau vreo tangenţă cu regalitatea. Aşa că, în prezent, statuile francezilor nu păcătuiesc prin diversitate. În afară de Clemenceau, De Gaulle sau Foch, fiecare oraş ce se respectă îi are musai pe susnumitul, Ioana d'Arc şi Ludovic XIV. Şi când te gândeşti că au ditamai istoria din care să aleagă.
Atât a rămas din castelul Rouen-ului. Turnul în care a fost închisă Ioana d'Arc.
Crucea indică locul exact unde eroina a fost arsă pe rug.
Palatul de Justiţie a fost ridicat între 1499-1508 şi a fost la origine sediul Parlamentului medieval al Normandiei. În 1944 a fost distrus în mare parte; cel puţin la interior nu a mai rămas prea mult din original.
Biserica Saint Ouen a făcut parte iniţial dintr-o abaţie benedictină ridicată la începutul sec. 14. Distrusă cu ocazia unei revolte a populaţiei sărace în 1382, a fost refăcută după 1400 în stil gotic flamboiant. Clădirile mânăstirii au fost distruse în timpul Revoluţiei franceze, pe locul lor ridicându-se Hotel de Ville (primăria). Din păcate era închisă şi nu am putut-o vizita.
Biserica şi Hotel de Ville.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu