Castelul Amboise

A fost ridicat pe un colţ de stâncă ce domină valea Loirei, în apropierea unui vad numai bun de traversat pentru un drum comercial. Dat fiind importanţa strategică a locaţiei, încă din vremea galilor aici se găsea un oppidum - o localitate fortificată cu caracter protourban. După ce adepţi lui Vercingetorix au fost puşi cu forţa pe lista de contribuabili ai lupoaicei, o mică fortificaţie romană a împopoţonat vârful numitei stânci.
Castelul medieval a fost înălţat pe la sfârşitul sec. 9 de un strămoş al familiei conţilor de Amboise. Bazându-se pe poziţia inexpugnabilă, comiţii au reuşit să respingă diversele încercări de uzurpare ale unor vecini mai puternici, cale de câteva sute de ani. Asta i-a făcut bogaţi (datorită veniturilor provenite din taxa de traversare a fluviului) şi aroganţi. Încet-încet, succesele li s-au urcat la cap. În 1431, Louis d'Amboise a fost condamnat la moarte de regele Carol VII, sub cuvânt că era implicat în oarece complot. Rugăminţile repetate de milostivire, dar mai ales o mită substanţială care cuprindea, între altele, şi castelul cu pricina i-au păstrat capul în poziţia anatomic corectă.
Din acest moment, castelul Amboise trece în posesia casei de Valois, devenind una din reşedinţele regale. Urmaşul lui Carol VII, Carol VIII s-a îndrăgostit de castel. A mai mare parte a timpului (când nu îi fericea pe italieni cu prezenţa sa şi a mercenarilor săi) aici şi-a petrecut-o. El a construit masiv, mărind considerabil reşedinţa. Iniţial s-a urmat stilul gotic flamboiant în varianta sa franceză, apoi au fost aduşi arhitecţi italieni ce au introdus elemente ale Renaşterii. Din nefericire pentru el, al optulea Carol iubea la fel de mult şi femeile, iar într-o zi a lui 1498, pe când alerga după o slujnicuţă, şi-a tuflit regescul dovleac de un prag montat prea jos.
Vărul şi urmaşul său la tron (pe cât de multe femei a "iubit" Carol VIII, a reuşit să nu aibă niciun descendent), Ludovic XII, a continuat activitatea de înfrumuseţare, ridicând noi corpuri ale edificiului. Succesorul lui, Francisc I a copilărit aici. Şi, deşi şi-a îndreptat atenţia şi către alte castele de prin partea locului, a avut grijă să continuie eforturile înintaşilor. Mare iubitor al artelor Italiei (iubire manifestată şi prin organizarea unor noi expediţii în peninsulă), a adus, la rândul său, arhitecţi şi artişti italieni la Amboise.
Henric II, urmaşul la tron al lui Francisc I, a folosit castelul ca sediu al Curţii în defavoarea Parisului, locuind aici cu soţia sa - faimoasa Caterina de Medici, fiul şi urmaşul său Francisc II şi viitoarea sa noră, numai puţin faimoasă - Maria Stuart. După moartea lui Henric II, Amboise este asediat de o trupă de hughenoţi. Din păcate pentru ei, conspiraţia lor fusese deja descoperită, iar fortificaţiile s-au dovedit inexpugnabile. Toţi cei 1200 de prizonieri au fost spânzuraţi de zidurile castelului - las' că nici ei nu planificaseră un banchet în cinstea proprietarilor. Pe cât se pare, duhoarea rezultată nu a fost pe placul nasurilor regale, care şi-au mutat hogeacul în altă locaţie.
Din acest moment, începe decăderea. Ludovic XIII a fost atât de ataşat de vechiul castel, încât i-a făcut vânt din proprietăţile regale, dăruindu-l lui fra-su'. Dar nu înainte ca o parte a fortificaţiilor să fie demolate din ordinul primului ministru, cardinalul Richelieu, pentru a nu putea fi folosit ca punct de plecare într-o eventuală revoltă. Riga Soare a mers şi mai departe şi l-a transformat în închisoare pentru feţele mai simandicoase. Şi cam aşa a rămas până la Revoluţia franceză. Ocazie cu care, ca simbol al regalităţii ce era (şi operă de artă, dar asta conta mai puţin în faţa criminalilor iacobini), a fost pus la pământ. În 1804, Napoleon a trimis la faţa locului o comisie de ingineri şi arhitecţi ca să vadă ce se mai poate salva. Concluzia a fost că cea mai mare parte a clădirilor încă rămase în picioare erau atât de instabile, încât a trebuit să fie demolate. Astăzi nu s-a păstrat nici un sfert din ce era castelul Amboise în anii săi de glorie. Mai exact, zidurile s-au păstrat, însă palatul din vârful colinei este mult redus ca dimensiuni.
Biletul de intrare costă 10,70 euro. Se pare că Valea Loirei nu duce lipsă de turişti români (de fapt, am dat peste ei oriunde am mers), astfel că toate locaţiile vizitate aveau pliante şi/sau ghiduri de vizitare şi în limba lui Bucur. Chestie pe care nu am mai întâlnit-o pe alte meleaguri, unde, deasemenea, m-am frecat de numeroşi valahi.

Aşa era cândva.

Atât a rămas astăzi.

Orăşelul văzut de pe zidurile castelului.

Drumul către Clos Luce. Pe vremuri exista şi un pasaj subteran între castel şi Clos.

Rampă construită special pentru a ajunge pe platoul castelului cu trăsura.

Sala gărzilor nobile.

Sala de consiliu.

Sala paharnicului.

Anticamera franciscană.

Camera lui Henric II.

Pocal ce a aparţinut lui Henric II.

Apartamentele Orleans.

Capela Sf. Hubert a fost construită pe la 1491 de Carol VIII.

Mormântul marelui geniu renascentist.

Şi monumentul său din parcul castelului.

Grădina arabă - creată pentru Abdelkader, un şeic algerian care a luptat împotriva trupelor coloniale franceze şi care a fost prizonier la Amboise între 1848-1852.

Case de sec. 16 din oraş.

Şi case în grote rămase în urma activităţilor miniere din sec. 11-12. După sute de ani de utilizare, aceste case căzuseră în uitare pe la începutul anilor 1900, iar acum sunt iarăşi la mare modă.