cautatorul: Poitiers (I)

Este un oraş situat în vestul Franţei, aproximativ pe o imaginară linie mediană est-vest.
A fost înfiinţat în sec. 4 î.Hr. de tribul galic al pictonilor (sau picţionilor). La vremea aceea se numea Lemonum. Romanii i-au schimbat numele în Pictavium sau Pictavis, după numele inhabitanţilor originali - de unde derivă şi numele actual. Oraşul a cunoscut o importanţă crescândă în perioada romană, în sec. 2 devenind, pentru o perioadă, capitala provinciei Gallia Aquitania. În consecinţă, puii lupoaicei şi-au desfăşurat aici pornirea lor de a construi. Trei apeducte a avut urbea, temple, băi, largi străzi pavate şi cel mai mare amfiteatru de pe teritoriul actual al Franţei. Din păcate, în 1857 nişte idioţi au decis că "ruinele" amfiteatrului stăteau în calea dezvoltării urbane şi au decis demolarea totală.
În sec. 3-4, creştinismul s-a răspândit în Pictavis, iar la jumătatea sec. 4 a fost stabilită aici o episcopie. Primul episcop a fost St. Hilaire (Hilarius = "cel vesel") în latină. Pentru activitatea sa de evanghelizare papa Pius IX i-a acordat titlul de "Doctor al Bisericii".
În sec. 5, Imperiul Roman de Apus pusese deja la fiert grâul pentru colivă. Peste Rin noi şi noi valuri de migratori năvăleau în Galia. Deşi departe de graniţe, oraşul (din epoca aceasta începe să fie numit Poitiers) a fost dotat cu ziduri masive - 10 metri pe înălţime, 2,5 kilometri pe lungime - dublat de un şanţ pe măsură. Pe cât se pare, însă, au uitat să doteze şi oamenii cu ceva spirit de luptători. Cu toate fortificaţiile lui, Poitiers cade în mâinile vizigoţilor cât ai zice "capitulare". Susnumiţii erau o ramură a populaţiilor germanice. Din fericire pentru localnici, spre deosebire de verii lor mai sângeroşi, vizigoţii era deja creştini. În fine, ei urmau o învăţătură eretică, arianismul, dar tot creştini se chemau. În plus, aşezarea strategică şi zidurile impunătoare le-au plăcut regilor dumnealor, care şi-au stabilit aici una dintre reşedinţele regale.
Pe la începutul sec. 6, în zonă apare o nouă populaţie germanică - francii. Aceştia s-au descotorosit scurt de vizigoţii moleşiţi de trai bun şi au cucerit, la rândul lor, oraşul. Regele lor, Clovis I, se creştinase de puţină vreme în dreapta credinţă catolică, aşa că, după un jaf moderat, Poitiers a fost transformat într-unul din centrele puterii france în Galia. Oraşul a profitat din plin de locaţia sa pe un drum comercial important şi de distanţa destul de mare de centrul de putere franc (la data aia aflat în Germania actuală). Astfel încât a căpătat o cvasi-independenţă sub conducerea episcopilor săi, iar târgoveţii trebuiau să cumpere an de an cufere tot mai mari. Treaba a mers o vreme, apoi situaţia a început să atragă atenţia stăpânirii france. Pe la jumătatea sec. 6, gradul prea mare de autonomie a fost temperat prin numirea unor reprezentanţi regali în persoana conţilor de Poitiers.
Faima oraşului în zorii evului mediu a adus-o bătălia de la Poitiers, din 732. Istoriografia franceză o numeşte bătălia de la Tours pentru a o deosebi de o altă angajare militară celebră. Dar şi pentru că ţinta armatei arabe (arabii cuceriseră Spania în 711 şi tindeau să se extindă şi peste Pirinei) era distrugerea oraşului Tours, unde se afla unul dintre cele mai celebre locuri de pelerinaj ale Europei medievale - mormântul Sf. Martin de Tours. Totuşi, lupta s-a dat la mai puţin de 20 km nord de Poitiers. Din nefericire pentru băştinaşi, cuvintele cheie sunt "nord de". Ceea ce înseamnă că maurii gratulaseră deja oraşul cu o fructuoasă vizită de distrugere şi masacrare. Astfel încât marea victorie obţinută lângă fostele lor cămine de armata francă sub conducerea lui Carol Martel i-a lăsat reci - în cele mai multe cazuri, la propriu - pe pictavieni (da, aşa se numesc şi astăzi).
În a doua jumătate a sec. 12, comitatul Poitou, a cărei capitală era Poitiers, a intrat în componenţa "imperiului Angevin", cum sunt denumite posesiunile din Franţa ale regelui englez Henric II Plantagenetul. Pictavienii au fost loiali regelui străin şi au privit cu nemulţumire manifestă (şi soldată cu ceva funie şi săpun pentru notabilii locului) reintrarea sub stăpânirea franceză la începutul sec. 13. Ca urmare, odată pornit războiul de 100 de ani, s-au grăbit să se lepede de fleur-de-lys în favoarea britishilor.
Şi aşa ajungem la cealaltă celebră bătălie, care s-a dat sub zidurile oraşului în 1356. Victoria categorică a Albionului a demonstrat frâncilor (deşi ei au reuşit, spre dezastrele lor viitoare, să nu înveţe lecţia asta) că nişte ţărani arcaşi bine antrenaţi fac mai mult decât o liotă de nobili turnaţi în fier, dar aroganţi şi indisciplinaţi.
Regii francezi au trecut destul de uşor peste vădita apetenţă pentru trădare a băştinaşilor, astfel încât, după ce războiul se termină, oraşul a continuat să se bucure de avantajele poziţionării sale la răscrucea unor importante căi de comunicaţii. Chiar a obţinut o largă autonomie internă, câtă vreme plăţile către visteria regală se făceau întocmai şi la timp. Războiaiele religioase din Hexagon au adus cu ele o perioadă de declin şi sărăcie. Mulţi dintre locuitori, în sec. 17, au preferat să se mute cu căţel, cu purcel în Lumea Nouă. Se crede că un sfert dintre francofonii din Canada şi Louisiana au strămoşi în regiune.
Următoarele aproape două secole s-au petrecut fără prea mare gălăgie, Poitiers devenind un orăşel prăfuit de provincie. Doar Revoluţia Franceză, cu trena ei de distrugeri şi omoruri, ce a mai "înviorat" atmosfera. Însă, după 1850 lucrurile încep să se schimbe. Guvernul ticseşte zona cu baze militare, Poitiers devenind un oraş-garnizoană. Prezenţa militarilor şi în special a liotei de ofiţeri, care aveau solde de prăpădit, a produs un efect îmbucurător asupra buzunarelor burghezilor şi mai puţin fast asupra vieţii lor de familie, cu aşa cantitate de juni împintenaţi şi înfiretaţi ce se împăunau în jurul nostimelor cuconiţe. Importanţa strategică nu a scăpat nici nemţilor, care au ocupat oraşul în al Doilea Război Mondial şi l-au înţesat de trupe. Lucru care a atras după sine intense bombardamente aeriene din partea americanilor şi, în vara lui 1944, grele lupte de stradă. De altfel, yankeii vor prelua vechile cazărmi şi vor transforma oraşul în unul dintre centrele militare importante ale NATO.
Azi Poitiers este un important centru universitar (Universitatea fondată în 1431 este a doua ca vechime din Franţa, după Sorbona), fiecare al patrulea din cei aproximativ 90.000 de locuitori fiind student.

Oraşul vechi are clădiri construite îm sec. 14-16.

Palatul de Justiţie.

Prima Catedrală din Poitiers a fost înălţată de Sf. Hilaire (deci, prin sec. IV). Aceasta a fost distrusă de arabi în 732 şi refăcută pe la jumătatea sec. 9. Şi acest edificiu a fost pus la pământ, în 1018, de un incendiu, care a transformat în astronomi ad-hoc o bună partea a cetăţenilor burgului.

Actualul lăcaş este dedicat Sf. Petru şi Paul şi a fost ridicat în stilul gotic angevin tipic părţii de nord-vest a Franţei. Construirea sa a început în anul 1162 (alte documente dau anul 1155) din iniţiativa lui Henric II Plantagenetul şi a soţiei sale, Alienor de Aquitania. Lucrările au durat mult timp din cauze ce ţin de buget, dar şi a diverselor dar frecventelor catastrofe specifice epocii (molime, războaie, gen). Consacrarea a avut loc abia în 1379. Cu oarecare întârziere. Au trebuit făcute unele reparaţii strict necesare, după ce o unitate engleză a ţinut cu tot dinadinsul să verifice starea tezaurului catedralei. Odată consacrată, localnicii s-au cam culcat pe cea ureche. Munca la cele două turle a demarat cu întârziere, iar lucrările au evoluat cătinel. Astfel încât, aceste nu au fost finalizate decât la începutul sec. 16.

În 1562, pe fondul războaielor religioase, catedrala a fost jefuită şi avariată într-o oarecare măsură de către hughenoţi (sau calvinişti, cei care urmau învăţătura lui Jean Calvin). De exemplu, unele dintre vitraliile de sec. 12-13 au fost sparte; calviniştii urmau cu fanatism şi până în pânzele albe porunca "să nu-ţi faci chip cioplit". Cu o înverşunare întâlnită doar prin islam, refuzau orice formă de redare a chipului uman.

Catedrala a traversat perioada Revoluţiei Franceze fără nicio zgârietură (noroc pe care alte lăcaşuri de cult din Poitiers nu l-au avut) pentru că a fost transformată într-un templu al Raţiunii - noua zeitate inventată de Robespierre şi gaşca, după ce au interzis cultele religioase (în speţă catolicismul).

Astăzi este catedrală arhiepiscopală şi are rang de basilică minoră.