Este un alt oraș din partea de nord-vest a Italiei, către vârful unuia din capetele sudice ale Lacului Como (de la jumătate în jos lacul se desparte în două ramuri, are oarecum forma unul Y cu capul în jos).
Lecco a fost fondat de celți prin sec. 3 î.Hr. și a devenit repede un centru important pentru prelucrarea fierului, în munții din apropiere găsindu-se ample zăcăminte de minereu de fier. În sec. 1 î.Hr. întreaga regiune a fost cucerită de romani. Aceștia au refondat Lecco sub forma unui oraș roman, și au continuat să dezvolte industria metalurgică de aici. Altfel, în epoca romană, urbea nu s-a remarcat prin nimic și nu este prea des atestată documentar, nedepășind stadiul unui orășel minier și meșteșugăresc de provincie într-un imperiu în care se găseau sute de astfel de așezări. Aceeași situație se întâlnește și în primele secole de după prăbușirea Romei. Ca și restul Lombardiei a fost, de bună seamă, cucerit și recucerit de ostrogoți, bizantini, longobarzi și franci. Însă nicio cronică care descrie istorie perioadei nu-i pomenește numele.
Lucrurile se schimbă în sec. 10, când nordul Italiei devine parte a Imperiul German. Zăcămintele de fier, precum și situarea strategică la răscrucea unor drumuri ce legau sudul Franței de Adriatica și Roma de teritoriile germane, au făcut ca Lecco să primească o atenție sporită. Împăratul Otto I pune orașul sub guvernarea episcopului de Milano. Totuși, Lecco era mai degrabă un oraș autonom, un fel de aliat inferior al metropolei lombarde. În timpul războiului dintre Como și Milano, a luptat în tabăra milaneză. Dar, după ce milanezii au obținut victoria, milanezii au avut grijă să păstreze pentru ei toate beneficiile. Mai mult, în ciuda ajutorului acordat, au impus aliaților o serie de taxe și obligații economice suplimentare. Cetățenii din Lecco au apelat la arme. A urmau un lung conflict, în timpul căruia leccanii (ori cum s-or numi dumnealor) au demonstrat o strașnică încăpățânare. În 1250 Lecco a fost cucerit și distrus. Localnicii s-au întors și au refăcut orașul. În 1296 o nouă armată milaneză repetă operațiunea. Băștinașii, din nou, se întorc și reconstruiesc. În prima jumătate a sec. 14, Azzone Visconti cucerește iarăși Lecco. La vremea aceea, însă, puterea Veneției se extinsese mult către vest, amenințând să atingă țărmurile Lacului Como. În aceste condiții, noul lord de Milano decide să nu mai distrugă Lecco. Dimpotrivă, extinde orașul și construiește un zid de apărare. De asemenea, pentru a nu mai da ocazie de zaveră, îi oferă un statut special. Lecco avea proprii magistrați aleși, propriile legi, o administrație separată. În esență devenea un fel de mini-stat autonom în cadrul Ducatului Milano.
În 1559 Ducatul Milano își pierde independența și devine posesiune spaniolă. Noii stăpâni vor menține aici o importantă prezență militară, dat fiind că Franța poftea și ea la prosperul ducat. Astfel, Lecco devine una din fortărețele principale ale trupelor spaniole. Sub administrația hispanică, industria fierului a prosperat, Lecco devenind unul din orașele bogate ale regiunii. Această evoluție economică a continuat și după ce, în 1714, Lombardia își schimbă stăpânii, fiind anexată Imperiului Austriac. Habsburgii au continuat să investească în dezvoltarea orașului.
La sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, Lombardia a fost cucerită de trupele franceze revoluționare. Lecanii au fost martorii a două bătălii ce s-au dat în împrejurimi între armata franceză și alianța ruso-austriacă. După prăbușirea Imperiului napoleonian, Lecco revine sub dominație austrică. Situația s-a păstrat până în 1859, când a fost alipit Regatului Italian nou format.
Azi Lecco are spre 50.000 de locuitori și este centrul administrativ al propriei provincii, separată din provincia Como în 1995. În continuare industria metalurgică este principalul pilon al economiei locale, ceea ce i-a adus supranumele de ”orașul de fier„.
Basilica Sf. Nicolae este principalul loc de cult al orașului. A fost construită în sec. 13 (prima mențiune documentară este din 1252), în stil gotic. Pare să suprapună o parte a anticelor ziduri romane. A fost refăcută și lărgită în mai multe etape: 1596, 1774, 1831-1862, când și primește aspectul actual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu