Este un fost palat regal al monarhilor din dinastia Bourbon a Regatului de Neapole. Se găsește la vreo 30 de kilometri nord de Napoli. A fost construit în a doua jumătate a sec. 18 și în prima jumătate a sec. 19, în stil baroc târziu (majoritatea edificiului) și neoclasic. Palatul a fost inspirat de reședința regilor francezi de la Versailles, doar că își depășește cu mult modelul ca dimensiuni și splendoare. Alte palate regale care au servit ca inspirație au fost cele din Madrid și Berlin. Mulți specialiști îl consideră cântecul de lebădă și apogeul stilului baroc. Este și cea mai mare (fostă) reședință regală din lume, având o suprafață construită de 47.000 metri pătrați. Este monument UNESCO din anul 1997.
Construcția a început în 1752 la ordinele regelui Carol VII al Neapolelui, care își dorea o reședință somptuoasă în afara orașului, unde să convoace Curtea, miniștri, generali și alți înalți funcționari, după modelul regal francez. Regii napolitani aveau o altă splendidă reședință - Palatul Capodimonte, pe un deal din marginea capitalei. Dar acela era prea aproape de o populație cam agitată, pe alocuri de-a dreptul răzvrătită, pentru gustul monarhului. Timp de decenii, câteva mii de lucrători au muncit la ridicarea palatului. Lucrările au avut un ritm inegal, cu perioade de stagnare din cauza unor epidemii și a lipsei fondurilor. În 1789, deși palatul nu era terminat, regele și Curtea s-au mutat aici. Nu pentru multă vreme. În 1799 o armată a Franței revoluționare a desființat regatul și a proclamat Republica napolitană. Palatul a fost jefuit de pifanii frânci, iar o bună parte a mobilierului și a operelor de artă au fost transportate la nord de Alpi, de unde nu au mai fost recuperate.
După ce Napoleon s-a proclamat împărat în 1804, un nou Regat al Neapolelui a fost constituit, un stat vasal Franței. Regi i-au fost Joseph Bonaparte (fratele micului caporal), apoi Joachim Murat - unul dintre cei mai talentați mareșali ai săi. Acesta din urmă și-a stabilit reședința în Reggia di Caserta și a continuat lucrările la palat, însă lipsa banilor nu i-a permis să ducă șantierul până la sfârșit.
După ce marile puteri europene au reușit să-l înfrângă definitiv pe Napoleon, dinastia de Bourbon a revenit pe tron. Noul rege, Ferdinand IV, a decis să reia șantierul. În cele din urmă, palatul de la Caserta avea să fie terminat abia în 1845. În 1861, pe fondul acțiunilor de unificare a Italiei, generalul revoluționar Giuseppe Garibaldi a cucerit sudul peninsulei și a desființat definitiv monarhia napolitană. Din acest moment este proclamat Regatul Italiei, cu un rege din nord - Vittorio Emanuelle II de Savoia, a cărui capitală era la Torino. Palatul a intrat în proprietatea noii case regale, dar regilor savoiarzi nu le-a păsat prea mult de noua reședință și nici nu erau dispuși să cheltuiască banii necesari întreținerii unui domeniu din sudul depărtat, câtă vreme avea propriile lor fastuoase palate în nord.
În 1919 palatul trece din proprietatea casei regale în posesia statului, adăpostind de-a lungul timpului o serie de instituții (administrația provinciei Campania, o partea a Universității din Napoli și chiar, între 1923-1943, Academia Forțelor Aeriene). În 1943, în timpul luptelor duse de aliați împotriva germanilor, palatul a suferit câteva distrugeri de mică importanță. Ulterior a servit drept cartier general pentru comandantul suprem aliat din Italia până în 1945. După război fostul domeniu regal a devenit muzeu.
Palatul este decorat abundent cu fresce, sculpturi, stucatură și mobilier creat de diverși artiști, în majoritate napoletani, din sec. 18-19. Traseul turistic cuprinde numeroase săli și camere, dar cel puțin încă pe atâtea nu se vizitează. Unele din ele erau în restaurare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu