Cetatea Tighina

Este o cetate pe cursul inferior al Nistrului, la vreo oră cu mașina de Chișinău. Aici râul avea un vad prin care trecea un drum comercial (sau tătarii, când lansau un raid de pradă în sudul Moldovei, ori în Țara Românească). Cândva, în a doua jumătate a sec. 15, Ștefan cel Mare a construit aici o fortificație din lemn și pământ. Cetatea a servit drept punct vamal pentru negustori, respectiv sistem de apărare împotriva invadatorilor.

Cetatea a fost refăcută de Petru Rareș în prima sa domnie - deci, după 1527. Voievodul își pierde tronul în 1538, în urma unei expediții militare întreprinsă de sultanul Soliman Magnificul. Cu această ocazie, sultanul anexează o parte din sudul Moldovei, inclusiv Tighina. Cetatea, reconstruită din piatră și redenumită de turci Bender, adică port fluvial, devine un important punct comercial și militar. În deceniile următoare o serie de domnitori moldoveni au atacat cetatea, dar fără s-o cucerească. Chiar și Mihai Viteazul a asediat-o în două rânduri, în zadar. Alte atacuri au fost organizate de polonezi și cazaci, tot fără succes. Sub ocupația otomană, cetatea a fost extinsă și întărită în mai multe rânduri. Ultima oară între 1705-1707, când pe șantier au lucrat sute de moldoveni sub conducerea directă a domnitorului Antioh Cantemir.

Refacerea cetății a survenit chiar la timp. O nouă mare putere asedia Imperiul Otoman dinspre est - Rusia Țaristă. În 1738 rușii atacă pentru prima oară Tighina, dar sunt respinși. În timpul războiului ruso-turc dintre 1768-1774, cetatea este iarăși pusă sub asediu. Rusnacii reușesc să o cucerească în 1770, dar la încheierea păcii sunt nevoiți să o restituie. În 1789 muscalii recuceresc fortăreața, dar, iarăși, prin noul tratat de pace trebuie s-o returneze șalvaragiilor. Rusia va ocupa definitiv Tighina în 1812, când, prin Pacea de la București, anexează întreaga Basarabie. Noii stăpâni refac și extind lucrările de fortificații. După un nou conflict în 1877-1878, România devine independentă, iar Bulgaria un principat autonom. Împărăția turcească este împinsă la sud de Munții Balcani, iar Cetatea Tighinei își pierde orice importanță militară. Deși nu este efectiv părăsită, garnizoana rareori depășește câteva zeci de soldați.

În perioada sovietică, mai ales după izbucnirea Războiului Rece, Tighina își recapătă importanța. Aici a fost organizat unul dintre cele mai mari depozite de armament al Armatei a 14-a (armata sovietică ce urma, în caz de război cu NATO, să ocupe Bosforul). După ce Republica Moldova devine independentă și în urma războiului civil cu separatiștii transnistreni, Tighina intră sub administrația Transnistriei, deși este situată pe malul nostru al Nistrului. Chiar și după 1991, armata de ocupație a (p)orcilor ruși a continuat să mențină o garnizoană aici. Situația s-a schimbat după 2010. Bătrâna fortificație a fost restaurată și transformată în muzeu.

Taxa de intrare poate fi plătită doar cash, în ruble transnistrene, în lei moldovenești, ori în ceva valută forte. 3 euro de căciulă, în cazul nostru.

Ca să nu ai iluzii în ce „țară” intri, primul lucru pe care-l vezi la „frontieră” este un blindat cu țeava spre tine (în aceeași ordine de idei, milițianul de la circulație avea automatul pe spinare). Porcul cu epoleți, care s-a ocupat de noi, vorbea doar rusește și ne-a cerut câte 100 de lei moldovenești (sau echivalentul în ruble locale) taxă de fiecare mașină. Nu se putea cu cardul și nu accepta valută. Deasemenea, e musai să ai pașaport la tine. Nu îți pun ștampilă în pașaport, îți dau o hârtiuță cam cât o cutie de chibrituri. Aia e „viza”. Nu care cumva să o pierzi, că ai dat de bucluc.

Restul „țării” (atât cât am văzut) mustește de propagandă locală ori rusească...

Complexul cetății este bine organizat și întreținut.

Există și explicații în română. După rusă și engleză.

Ăla din vârful coloanei este Alexandru Nevski, un cneaz rus care în viața lui nu a ajuns prin partea locului.

În interiorul cetății este organizat și un mic muzeu.

Basarabia (III)

Mileștii Mici este unul dintre cei mai importanți producători de vinuri din Rep. Moldova. Atât complexul de producție a vinurilor în sine, cât și crama sunt situate în localitatea omonimă, la vreo 15 kilometri sud de Chișinău. Crama este adăpostită într-un sistem de tuneluri săpate în calcar. Acestea au o adâncime cuprinsă între 30 și 85 de metri și o lungime totală de 55 de kilometri. Temperatura constantă de 12-14 grade și o umiditate de 85-95% oferă condiții excelente de păstrare și evoluție a vinurilor. Primele sticle depozitate aici fac parte din producția anului 1968, iar cele mai scumpe (480 de euro butelca) au fost îmbuteliate în 1973-1974. În 2005 colecția vinăriei a fost trecută în cartea recordurilor drept cea mai mare colecție de vinuri din lume cu „peste 1,5 milioane de sticle”. Nimeni nu știe sigur câte sunt, dar numărul real pare mai apropiat de 2 milioane.

Cramele se pot vizita. Există tururi cu ghid, prețurile variind între 350-2000 de lei moldovenești, în funcție de durată, de câte vinuri se degustă, dacă include meniu (și de care), ce vin primești cadou la final, etc (par egzamplu, dacă îl alegi pe cel mai scump, din ce cuprinde descrierea de pe site, ar trebui să nu mănânci 2 zile înainte și să ții bine la alcooale).

Când am ajuns noi, tocmai se încheiase a treia ediție a Moto-Festivalului „Dacii Liberi”. Tre' că dacii, când se mai odihneau din săpat tuneluri spre piramide, ori Marele Zid Chinezesc, deveneau baicări și roacări.

Nu e permis accesul cu mașini în incintă. De la parcare te preiau un fel de microbuze verzi.

Orheiul Vechi este o rezervație cultural-naturală lângă satul Butuceni. Cuprinde ruinele orașului medieval Orheiul Vechi din sec. 12-16 (sigur, la vremea respectivă se numea doar Orhei, numele actual l-a primit după ce așezarea a fost părăsită în favoarea locației actuale). Se acționează în prezent pentru a fi introdusă în lista monumentelor UNESCO.

Noi am ajuns acolo pe seară, după ora de închidere a muzeului în aer liber. Așa că a trebuit să ne mulțumim cu o mică excursie și admirarea locului din meandrele Răutului.

În acel weekend era organizat un festival de muzică clasică. La care era prezentă multă lume.

Basarabia (II)

Mânăstirea Căpriana se numără printre cele mai vechi astfel de lăcașe de pe teritoriul Basarabiei (a doua din cele păstrate până azi). Se găsește la vreo 45 de kilometri nord-vest de Chișinău. Nu se știe exact când a fost întemeiată, dar este menționată pentru prima oară într-un hrisov dat de domnitorul Alexandru cel Bun în 1429 (se crede că a fost ridicată de același domnitor câțiva ani mai devreme, 1425 fiind una din ipoteze). Prima biserică nu mai există, fiind probabil distrusă de un cutremur în 1516. Petru Rareș a construit o nouă biserică pentru mânăstire, cândva între 1542-1545. Această biserică are hramul Adormirea Maicii Domnului. Alți domnitori, precum Alexandru Lăpușneanul sau Vasile Lupu au contribuit la refacerea și înfrumusețarea mânăstirii.

În 1812 Basarabia este cedată de sultan Rusiei. Mânăstirea Căpriana a continuat să se bucure de sprijinul noilor autorități. Biserica a fost refăcută. Din vechiul lăcaș moldovenesc au fost păstrate zidurile până la cornișă, acoperișurile fiind refăcute în stil neoclasic rusesc. În 1840, în cadrul complexului monahal a fost ridicată o a doua biserică, cu hramul Sf. Gheorghe. Ulterior, este construită și o a treia (cu hramul Sf. Nicolae), dar cea din urmă este mai mult o sală, în care se țin slujbele iarna.

În perioada sovietică mânăstirea a fost închisă, diferitele ei componente fiind transformate în spital de copii, club sătesc, depozit, etc. Clopotele, diferitele obiecte de cult și cărțile (multe și prețioase) au dispărut sau au fost distruse. A fost redeschisă după căderea regimului comunist, iar între 2003-2005 a fost restaurată.

Vechea biserică voievodală.

Biserica construită de muscali în 1840.

Ambele sunt foarte kitsch-oase la interior.

Cetatea Soroca a fost construită de Ștefan cel Mare, cândva spre sfârșitul sec. 15, pentru a proteja un vad al Nistrului în cazul unor invazii tătare sau polone. Fortificația ridicată de marele voievod avea ziduri din lemn și un val de pământ. Actuala cetate din piatră a fost construită de Petru Rareș între 1543-1546. Cetatea are formă rotundă și 5 turnuri - 4 de formă circulară, iar cel care adăpostește poarta de formă pătrată. În acea vreme exista și un șanț exterior, probabil umplut cu apă din Nistru. Timp de aproape de 2 secole cetatea nu a fost niciodată cucerită. Doar în cursul războiului ruso-turc din 1735-1739 a fost luată de asalt și parțial distrusă de trupele rusești. A fost restaurată între 2013-2015.