cautatorul

luni, 7 februarie 2011

Când şobolanilor nu le mai ajunge canalizarea...

... ies la suprafaţă şi infestează viaţa publică.
Personajul de mai jos a fost pe stil vechi un turnător odios pe lângă securitatea comunistă, pentru care a şi primit în freză de la CNSAS un certificat de poliţie politică. Deşi avea drept nume de cod un celebru nume de motan, era de fapt un şobolan scârbos. Şi mi-e teamă că metafora aduce injurii reale şobolanilor adevăraţi. Alţii spun că această colaborare este doar niscaiva praf în ochi, care acoperă faptul că era şi este un ofiţer acoperit al securităţii (sper că nu aveţi dulci iluzii cum că SRI, SIE şi restul găştii sunt altceva decât aceeaşi Mărie sub altă pălărie).
După '89, personajul şi-a făcut un grup de firme - "Crescent" (nimeni nu l-a întrebat cu ce bani, oare cu fondurile externe ale fostei securităţi?) - care l-a adus în poziţia de mogul multi-suti-milionar (nimeni nu crede cu adevărat că nu are mult mai mult). A avut poftă de ieşit în priveală şi şi-a creat un trust de presă populat de lingăi trişti, gata să muşte unde sunt asmuţiţi. Azi pe unul, mâine dimpotrivă, după interesul stăpânului. Nu că alţii fac altfel, dar parcă cu ceva mai multă fereală.
A vrut (sau a primit misiunea?) să facă şi politică. Şi-a creat un partiduleţ de doi bani şi, pe spinarea altor partide, a intrat în Parlament şi s-a cocoţat în diverse funcţii. Astăzi este vicepreşedinte al Senatului şi se visează, pentru legislatura viitoare, chiar preşedinte al respectivei camere. Ceea ce nu-l împiedică să încalce legea în mod grosier, firmele sale având contracte substanţiale cu statul.
Însăşi prezenţa sa pe sticlă (atitudinea, modul de a vorbi, înfăţişarea) trezeşte repulsie, te face să te gândeşti la o reptilă rece şi lunecoasă. Eu sunt un susţinător al democraţiei şi liberalismului, dar, câteodată, parcă îi înţeleg şi pe cei care cer o deratizare radicală şi neconstituţională.
PS: Cum ştiu că ipochimenul e în stare să dea în judecată şi vrăbiile care îi cacă chelia, menţionez că textul de mai sus este un pamflet.

vineri, 28 ianuarie 2011

Ultima soluţie?

La ora 6, când mă trezesc eu în zilele lucrătoare (da, sunt şi nefericiţi care-şi încep ziua de cu noapte), primul lucru pe care-l fac e să dau drumul la televizor. De regulă pe un post de ştiri. Am un fundal sonor, cât bănănăi prin casă, mai aflu o noutate, mai văd cu e vremea, de astea. Azi dimineaţă m-au enervat cei din redacţia ştirilor sportive de la Antena 3. Au început cu Torje, au continuat cu Steaua, Meme, Lăcătuş, Dinamo şi au terminat cu fiţele lui Cristea. Pâi,bine băi, fraţilor, doar fotbal e pe lumea asta? Şi încă de ăsta de 2 sfanţi, românesc? În acest moment sunt în desfăşurare două evenimente sportive majore: Open Australia şi Campionatul European de Patinaj de la Berna. Plus toate competiţiile caracteristice iernii. Probabil or mai fi şi altele. Despre ele, mucles.
Asta "cere publicul", asta "face audienţă". Şi e valabil pe aproape toate posturile tv, cu bingourile, blondele, dannegrii, elodiile şi capatoşii lor. De ce? Simplu. Din masa fiinţelor etichetate drept români, doar vreo 40% (şi am folosit procentul cu indulgenţă) pot fi consideraţi oameni. Restul sunt animale. Cretinoide, gălăgioase, murdare (în toate sensurile), agresive. Entităţi pentru care maneaua e muzică, Salam e artist, vila de neam prost cu turnuleţe e arhitectură, tabloidele sunt literatură. Pentru care OTV-ul este etalon de profesionalism, iar Bianca Drăguşanu, Daniela Crudu, Poponeţ, Bote şi tot restul faunei de "vedete" de Dorobanţi şi Bamboo sunt modele de urmat. Care-şi fac o datorie de onoare din a polua tot spaţiul înconjurător pe toate planurile posibile.
O, şi dacă s-ar limita la atât. Dar nu, turma asta are şi drept de vot. De aia un criminal ca Ion Iliescu a fost ales preşedinte în trei rânduri, în loc să înfunde puşcăria, cum s-ar fi întâmplat în orice ţară normală. De aia Vadim şi Becali sunt la Bruxelles, iar Partidul Poporului va intra în parlament.
Pentru toate astea vreau să urez tuturor celor arătaţi mai sus, precum şi celorlalţi de aceeaşi sorginte, un sincer şi călduros: Muriţi, băăăăă!!! La noapte, dacă sunteţi atât de drăguţi, merci.

duminică, 23 ianuarie 2011

Cu regret, din nou, despre Nimeni

În 2008 au fost alegeri. Aşa cum se practică prin toată lumea civilizată, atunci când un partid nu-şi atinge ţelul (respectiv procentul) propus, şi în PNL vechea conducere a trebuit să facă loc uneia noi şi neuzate. Ceea ce nu prea se întâmplă în restul lumii civilizate, au reuşit liberalii de Dâmboviţa. Cumva, în fruntea dumnealor s-a aburcat Nimeni. Până să-şi vadă fundul aşa sus cocoţat, se remarcase printr-o continuă opoziţie la orice decizie a lui Tăriceanu şi prin permanente intrigi de culise. După ce visul de mărire i s-a împlinit, s-a făcut remarcat prin (su)punerea PNL-ului la remorca PSD-ului şi prin lungile spălături cu limba, pe care i le-a aplicat unui alt looser, Geoană.
În 2011 nici nu începuse bine anul, că s-a şi apucat de făcut gafe, nu carecumva să se îndese altul şi să i-o ia înainte. Pentru început a aliat PNL cu un partid-afacere, condus de un alt nimeni, ce-i drept mai odios. Cu conservatorii lui Voiculescu-"Felix", adică. Cu PC, sau partidul 1%. O formaţiune cu o "doctrină" struţo-cămilă (social -liberalismul), creat de tatăl Antenelor strict ca un sprijin în derularea afacerilor sale. Ca să nu mai aduc aminte de latura morală a alianţei cu un partid de foşti şi actuali securişti, tu fiind şeful unui vechi partid istoric, puternic anticomunist. Şi toate astea pentru ce? Pentru mai multă promovare într-un imperiu media fără nicio vlagă. Păi în Italia Berlusconi a câştigat alegerile din poziţia de mogul media. La noi Felix abia a reuşit să intre în parlament parazitând, în două rânduri, pe social democraţi. Vra să zică, Nimeni îmbracă o haină ruptă şi murdară, aruncată de fostul proprietar.
Ca să fie sigur că ia faţa tuturor, N. a mai făcut o gafă. S-a apucat să trâmbiţeze că este gata să renunţe la cota unică, în speranţa unei împărţiri mai favorabile a ciolanului cu pesedeii, într-o viitoare eventuală coaliţie de guvernare. Astfel, a reuşit să angajeze partidul cât mai spre stânga.
Acum, nu zic, şi Brătienii ăia (care sunt cel mai des pomeniţi vis-s-vis de trecutul de glorie şi care, da, acum se răsucesc sfârlează prin cavouri) au făcut compromisuri. Unele chiar mai rele (reprimarea răscoalei din 1907, par egzamplu). Dar ei erau nişte monştri sacri, faţă de epigonii lor de 3 piţule. Mari patrioţi, care, în ciuda defectelor lor, au creat şi modernizat România. Iar Nimeni? Nimeni este o puţulică bleagă cu o freză ieftină, care va fi uitat de istorie la două ore după ce va fi dat la o parte. Nota bene, nu am folosit intenţionat termenul "penis" sau variantele sale de autobază nu din pudoare, ci pentru că ar fi putut sugera o oarecare idee de masculinitate. Ceea ce nu-i cazul.
Una peste alta, Nimeni este motivul pentru care eu, un înrăit adept al liberalismului, nu voi mai vota PNL. Nu în actuala formulă.

duminică, 16 ianuarie 2011

Cum să tunezi un parc

Ieri am avut ceva drum prin parcul Morarilor. Mergeam cu capul la ale mele, nu prea atent la restul Universului. În jur, mămici cu bebeluşi în cărucioare, familii cu copii mai mari sau mai mici, cupluri de toate vârstele, puştani pe role, copaci, arbuşti, iarbă, vrăbii, căţei, etc. În fine, biosfera obişnuită dintr-un parc bucureştean. Şi totuşi, ceva parcă nu se încadra în peisaj, nu se pupa cu ce consider eu că ar trebui să reprezinte un parc de cartier: pe un dâmb man-made, între niscaiva copaci şi tufişuri, zăceau plictisite cele trei tunuri de mai sus. TUNURI. În parc. Poate eu sunt cel dus cu pluta, dar nu mi se pare chiar alegerea cea mai fericită. Apoi am aflat că la fel a fost "înfrumuseţat" şi parcul Florilor.
Punând doi lângă doi ca să-mi dea patru, m-am dumirit. Ambele parcuri sunt în sectorul 2. Primare la 2 este alde Neculai Onţanu. Nea Caisă ăsta se laudă prin CV-uri că este militar. Acum, eu nu ştiu ce mare scofală de militar de trei piţule a fost la viaţa lui. Ştiu, însă, că pe stil vechi, în timpul lui Ceaşcă a urmat Academia de partid "Stefan Gheorghiu" (el trece doar Facultatea de Sociologie şi Psihologie, dar uită să zică şi la ce universitate; la acea vremea, domeniile astea erau strict sub controlul regimului), unde se formau slugile fidele ale partidului comunist. Ca dovadă, musiu a fost activist de partid, secretar cu munca politică de masă în sectorul PCR Construcţii, între 1986-1989. Şi nu un activist mai cumsecade (mai erau şi din ăştia), ci unul greţos şi inflexibil. Las' că, după cum arată blocurile construite în anii ăia, am văzut ce bine şi-a făcut treaba. În schimb, salariul lui de activist de partid era de 7500 de lei. Pentru cine nu a prins vremurile alea, un salariu mediu era cam de 2000-2500 de lei. Şi asta după ceva vechime în muncă.
Cu toate acestea, pentru a nu-l contrazice pe Brucan, în 2000 cetăţenii sectorului 2 l-au ales primar. Şi l-au tot reales, apoi. În martie 2007, ministrul apărării l-a ridicat în gradul de colonel în rezervă. Motivele sunt total misterioase. În 2008, deşi era membru marcant PSD, Onţanu l-a sprijinit pe Blaga în alegerile locale. Drept răsplată, un anume preşedinte de ţară, beţivan şi cu aplecare spre blonde artificiale, l-a făcut general de brigadă (cu o stea), chiar de ziua naţională. În 2009, domn primarele l-a spjinit pe Băse şi a plecat din PSD, fondând împreună cu ceilalţi fugari UNPR. Noua trădare i-a adus drept recompensă o nouă stea pe umeri. La 22 octombrie 2009, Piratu' îl face general maior. În ritmul ăsta, alegerile din 2014 or să-l găsească mareşal.
Auzi la el, tunuri. Haideţi, dom' ghinăral că puteţi mai bine de atât. Ce ziceţi să mutaţi la Morarilor conflictul din Afganistan?

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Comparaţie

Predau câteva ore la un liceu particular, nu contează care. Vineri am avut oră la clasa a XI-a şi am discutat despre progresul tehnologiei şi impactul asupra societăţii umane actuale. La un moment dat, a ridicat frumos două deşte un băieţaş, despre care un om bun la suflet ar putea spune, la rigoare, că este un elev mediocru. Curios, i-am dat cuvântul. A început un lung expozeu despre China. Plin de amănunte şi de date tehnice, pe care doar un împătimit al subiectului le-ar şti. Şi ce tremolo în voce, ce ton avântat, ce hiperbole, ce metafore! Mamă, tată, iubită (dacă are vreuna, mototolul), propria persoană nu ar fi beneficiat de aşa oratio. Şi cu câtă mândrie vorbea despre faptul că Imperiul Celest este singura ţară din lume, ce deţine un tren pe bază de levitaţie magnetică în exploatare comercială, nu doar experimentală. Iar sfârşitul a fost genial: "China este cea mai tare ţară din lume! Mai tare chiar decât Ungaria."

miercuri, 5 ianuarie 2011

Cum să (pe)treci sfârşitul lumii

Azi, în metrou, atenţia mi-a fost atrasă de un grup de predicatori americani, nu contează cultul, ceva ultra-neo- protestant, oricum. Dumnealor împărţeau nişte pliante multicolore, nu mai mari decât un biscuite obez, anunţând un iminent sfârşit al lumii. Da, în 2011 adică. Aveau şi o dată exactă, dar nu am reţinut-o. Prin mai, parcă. Şi tot dumnealor veneau şi cu reţeta a ceea ce e de făcut, ca să nu mai stai tu să te chinui cu planificarea. Un fel de salvatio semipreparată, numai s-o bagi niţel la microunde şi gata veşnicia între floricele, sub nori de lapte şi un soare de miere. Treaba avea trei paşi obligatorii. Pentru început, musai să te înscrii în secta lor, normal. Apoi, să te căieşti şi să obţii iertarea din partea tuturor celor ce le-ai greşit cumva, cândva (dacă ştie careva răspunsul la aşa o problemă, mi-e că-l paşte nobelul). În ultimul rând, dar cel mai important, ar mai trebui să cotizezi o sumă cât mai importantă în conturile lor. Nu se explică ce nevoie mai are cultul ăla de bani în pragul excursiei finale, dar probabil că se dirijează şi ei după perceptul că este păcat să nu iei banii fraierilor. Sau poate ParadisAir nu are şi clasa turist.
De când e cerul şi pământul, nu a existat civilizaţie şi sistem religios, care să nu dezvolte teorii dspre un (sau mai multe) sfârşit al lumii. Chinezii îl aşteptau pe bază de cutremure, iar accesul în paradis urma să se facă după litrajul de sânge bleu. Mayaşii au povestea cu 2012, sau aşa zic unii. Creştinismul, cei trei "A": Apocalipsă, Antihrist, Armaghedon. Musulmanii salivează după legiunea de hurii. Apropos, tembelelor islamiste, care îşi umflă burca cu C4, ce li se promite în ceruri, 70 de virgini? Şi dacă da, ce dracu să facă cu ei? Astea doar pe linie de religii. Omul modern a reuşit să-şi populeze gândirea şi cu alte fantasme ale sfârşitului. Războiul atomic generalizat a fost primul adus în discuţie. Nu am avut parte. Poate extratereştrii or să ne facă felul. Canci. Asteroidul, ca la dinozauri. N-ai să vezi. Ultima, deocamdată, este sperietoarea cu încălzirea globală. Deşi, pe cât se pare, s-a cam sleit şi ea în strachină.
Dacă mă întrebai pe mine, acum un an jumate-doi, îţi confirmam că sfârşitul lumii a venit deja, evenimentul având loc pe 17 septembrie 2008. Cel puţin, atunci am simţit eu că a venit pentru mine. Fiecare din noi are sau va avea un moment când va crede că sfârşitul a venit, că cerul i-a căzut în cap. Şi acel moment este pentru fiecare din noi mai pregnant sfâşietor decât orice snoavă mitologică ori SF. Şi ne vom strânge de pe jos şi vom merge mai departe, şi vom crede că nimic nu poate fi mai rău de atât, şi viaţa va avea grijă să ne contrazică, şi nu ne vom gândi niciun minuţel că, poate, mâine ne cere carnetul de note Sfântul Petru.
Dacă-i întrebi pe oameni ce vor face în ultima zi, funcţie de starea de spirit, educaţie sau (lipsă de) sinceritate, vor indica: familie, iubit / iubită, prieteni, distracţie / vicii şi, pe ultimul loc, reculegere religioasă. În orice caz, şi dacă ar exista un "după", nu un cec grăsunel îţi va salva pielea, fie ea cea fizică sau metafizică.
În ceea ce mă priveşte, dacă sfârşitul ăla va să vină, înainte să încep să semnez condica de prezenţă cu îngerii (ori cu ăilalţi, depinde), o să-mi trag un şezlong comod la un loc cu belvedere, o bere şi nişte alune cu multă sare şi o să-i râd în nas.

miercuri, 1 decembrie 2010

Crash

Crash (tradus la noi Poveşti din L.A.) este un film apărut în 2004 şi care a primit Oscarul pentru cel mai bun film în 2005 sau 2006. Mie mi-a plăcut în mod deosebit.
Tema filmului este legată de una dintre cele mai spinoase şi urâte probleme ale societăţii contemporane în general şi ale celei americane în special: rasismul.
S-a ales Los Angeles-ul tocmai pentru că este locul unde se întrepătrund multe etnii şi culturi diferite. Sigur, New York-ul ar fi fost un cadru la fel de potrivit. Sau poate nu? Filmul este plin de imagini tari şi de metafore, el însuşi constituindu-se într-o metaforă. Oraşul, locul desfăşurării acţiunii este ales cu schepsis. Este California, statul considerat cel mai "open mindet" al Americii, unde se aplică cel mai mult politica de discriminare pozitivă (criticată subtil în film ca o altă formă de rasism), unde se votează cu democraţii, unde Hollywood-ul aruncă în dreapta şi-n stânga cu poveşti frumoase, dar nu neapărat reale, despre armonia societăţii multiculturale, omiţând deliberat numeroasele linii de fractură. Dar şi unde există un rasism evident, dublat de revolte ale grupurilor minoritate.
În esenţă, filmul derulează poveştile unor personaje din aceste grupuri etnice, culturale şi sociale deosebite, ale căror drumuri în viaţă se întretaie într-un mod imprevizibil. Doi negri infractori, dintre care unul extrem de rasist, trăiesc din jafuri. Fratele unui dintre cei doi, care este un detectiv la LAPD, înstrăinat de familie şi cu o iubită latino. Procurorul alb, care vrea să fie reales şi aleargă după voturile populaţiei de culoare. Soţia acestuia, care are o problemă cu infractorii negrii (le fură maşina sub ameninţarea armei), cu menajera mexicană, care nu-şi face treaba, cu lăcătuşul - tot chicano - tatuat, pe care-l crede membrul unei bande. Producătorul negru de la Hollywood, care se loveşte de prejudecăţi rasiale la filmări şi trebuie să le înghită. Poliţistul alb, care îl opreşte în trafic pe producătorul de culoare, îl umileşte şi îi molestează sexual soţia. Colegul mai tânăr al acestuia, care scandalizat de pornirile rasiste ale primului, îşi cere transferul, dar care va sfârşi împuşcând un negru, fără un motiv real. Emigrantul din Iran, care-şi cumpără o armă spre a-şi apăra magazinul - dreptul oricărui cetăţean american. Etc. Poveştile sunt întreţesute într-un mod foarte deştept, atmosfera este destul de sumbră, aproape "noir", personajele (bine creionate) au de înfruntat problemele personale şi cele de "afară".
Concluzia, pe care filmul o scoate în evidenţă pe tot parcursul său, pare a fi destul de negativă. Rasismul este în noi toţi, nu este apanajul unui anumit grup. El iese în evidenţă imediat ce zgârii puţin subţirele nostru lustru de civilizaţie, dat mai degrabă de normele obligatorii impuse în mod artificial de societate, decât de educaţie sau de vreo pornire interioară sinceră. Când suntem stresaţi, furioşi, speriaţi, când problemele şi frustrările personale ţipă să ne "vărsăm" pe cineva, cea mai evidentă ţintă este celălalt, cel diferit de noi, din afara propriului grup. Iar când şi politicul şi demagogia se implică, nu avem altceva decât ciorba din care s-au născut Hitler şi restul găştii. Motivul principal, sugerează filmul, pentru aceste răbufniri rasiste este lipsa de comunicare, de înţelegere faţă de cultura celuilalt, lipsa acceptării. În loc să căutăm să înţelegem, preferăm să folosim stereotipuri, de regulă false. Pentru detectivul negru iubita lui este mexicană, doar pentru că vorbeşte spaniola (în realitate părinţii ei sunt din El Savador şi Puerto Rico). Pentru un alt negru grupul de imigranţi ilegali sunt chinezi, pentru că au ochii întinşi (i se spune că sunt tailandezi sau indonezieni, mai degrabă). Tatuajele nu-l fac pe lăcătuş membru în vreo bandă. Dimpotrivă el este un om onest, muncitor, soţ şi tată iubitor. Imigrantul din Iran nu este arab, aşa cum cred "patrioţii", care-i devastează magazinul. Şi lista continuă. Se mai punctează şi că de foarte multe ori lipseşte cea mai de bază componentă a înţelegerii: limba comună. Filmul începe şi termină cu două accidente rutiere minore (de unde şi titlul), în care sunt implicaţi negri, latinos, coreeni şi (pentru a apăsa pe idee) niciun alb. În ambele cazuri personajele îşi aruncă insulte rasiale, precum şi acuzaţia că nu vorbesc engleza.
Există, însă, şi o concluzie care aduce speranţe. Indiferent de ceea ce gândeşti în forul tău interior, în momentele deosebite ai libertatea de a alege să treci peste prejudecăţi şi să acţionezi ca Om. Poliţistul rasist îşi riscă viaţa, pentru a o salva din maşina răsturnată şi pe punctul de a exploda exact pe femeia, pe care o molestase cu o zi în urmă. Şi, în timp ce o salvează, face gestul atât de normal, de uman de a-i trage rochia înapoi peste picioarele dezgolite. Soţia procurorului îşi luxează glezna în casă. Soţul nu răspunde, e într-o conferinţă de presă, preocupat de a mai strânge câteva voturi. Prietena sa de 10 ani îi transmite că are oră la masaj. Cea care o duce la spital este menajera latino. O îmbrăţişează şi îi declară că ea îi este, de fapt, cea mai bună prietenă. Infractorul negru nu îi vinde pe imigranţii asiatici pentru 500 de dolari de cap. Alege să îi elibereze şi să le dea bani de mâncare. Sigur, pentru a ne demonstra că stereotipurile rasiale nu sunt aşa uşor de eradicat, nu uită să-i gratuleze drept "chinezoi tâmpiţi".
Şi, la sfârşit, în noaptea NEAGRĂ, zăpada cade ALBĂ (pentru că unele lucruri chiar sunt ceea ce par, nu trebuie interpretate în cheie rasistă) şi imparţială peste întregul oraş.

marți, 23 noiembrie 2010

Prea multă paranoia?

Să o luăm pe rând.
La graniţa de vest, aia către civilizaţie, România are nişte vămi. În aceste locuri nişte oameni vămuiesc şi produc. În sensul că vămuiesc la drumul mare (şi spart că boculete nu s-a învrednicit de nişte autostrăzi) şi produc sume însemnate pentru ei, dar mai ales pentru şefi şi pentru partidul de la guvernare. 99,99% din angajaţii la vămile alea sunt numiţi pe pile politice. Acum, toate vămile "produc", însă cele din vest bat toate recordurile.
România ar trebui să adere la Spaţiul Schengen în martie 2011. În care caz, vămile de pe graniţa de vest se desfiinţează şi, o dată cu ele, şi o importantă sursă de venituri ilicite. Tocmai acum în pragul alegerilor din 2012. Sau, poate, România n-o să adere aşa repede, nu? Franţa, Olanda, UK şi Germania deja dau de înţeles că nu suntem pregătiţi, că aderarea ar trebui amânată mai spre vară, poate chiar spre toamnă, poate chiar...
Şi decizia asta de amânare n-ar putea fi niţel ajutată de ai noştri? Oare Băsescu şi cu târla lui nu pot să prelungească, fie şi cu câteva luni, încasările? Dacă ar arăta bubele poliţiei, corupţia, incompetenţa autorităţilor, nu servim pe tavă nişte motive occidentalilor? Prea multă paranoia? Să vedem.
Altfel, de ce tocmai acum scandalul de la Piatra Neamţ? De ce se scoate în evidenţă, acum, corupţia la nivel înalt într-un inspectorat de poliţie din Moldova, adică din zona unde va fi mutată graniţa efectivă a UE - pe Prut? Graniţă cu spaţiul fost sovietic, despre orice copil din Vest ştie cât de corupt şi de controlat de mafie este. Dacă România nu este în stare să securizeze graniţa de est, toată Europa va avea de tras. Deci, guvernele occidentale vor fi convinse că nu merităm. Şi vămile de pe graniţa de vest vor continua să facă purcoaie de bani negri. Prea multă paranoia? Să vedem.
Şoric a fost numit la IPJ Neamţ de Fătuloiu, fost consilier la Cotroceni sub Băselu. În MI Fătuloiu a fost numit de Blaga, ministru PDL. Blaga a fost şef al vămii Borş, iar prin târg umblă vorba că mai are un cuvânt de spus în zonă. Noul ministru, Igaş, e pedelist de la Arad, proptit în funcţie de primarul Aradului, celebrul Falcă, finul lui Băse şi (zice presa) mafiot local. Înlocuitorul lui Fătuloiu este un Ioan Dascălu, fost şef al inspectoratelor de poliţie Timiş şi Arad. A, apropos, Piatra Neamţ e oraşul unde e primar Gheorghe Ştefan - "Pinalti", membru PDL, suspectat de multe afaceri necurate prin partea locului.
Prea multă paranoia? Posibil. Posibil să nu fie decât încă un episod din penibila ciomăgeală românească, în care oamenii tripletei Blaga-Videanu-Berceanu sunt zburaţi din funcţii şi înlocuiţi cu cei ai noii grupări mafiote de top pedeliste Falcă-Udrea-Flutur, sub patronajul băsescului, evident. Ceea ar însemna că îşi dau la ţurloaie fără să le pese de efectele produse în Occident. Oricum îi doare de nu mai pot de noi, restul.
Dar dacă Şoric şi Fătuloiu sunt numiţi peste ceva timp în nişte funcţii călduţe (domnu F., un consulat, ceva? doar aţi mai fost la ambasada de la Washington)? Mmh?
Informaţie de ultimă oră: În locul lui Tobă (fostul şef al IGP) a fost numit un Liviu Popa, fost şef la Direcţia Generală Anticorupţie şi nepot al lui Blaga.

luni, 13 septembrie 2010

Jurnal de călătorie

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut.

Partea a doua. Făgăraşul Nordului.
După Ceahlău, am decis să mergem în Rodna. Cazare am găsit în Complexul Turistic Borşa. De aici am plecat să "facem" creasta Rodnei. Mă rog, nu pe toată, că ne-ar fi trebuit vreo 6-7 zile - are cam 60 km. Doar o porţiune de cam 20 km, sau, altfel spus, 3 zile pe acoperiş.
Din fericire, din complex este un telescaun, care merge peste 2 km şi, pentru 8 lei, te scuteşte de o oră de suiş. Lucru care nu-i de colea, mai ales dacă ai şi 10 kg. în spate, inchiziţia personală cu bretele. Chestii absolut necesare pe trei zile. Ţoale subţiri şi groase, cort, saci de dormit, izopren, halimandros, ciocolată din greu (energizant :D), apă multă (ni s-a spus că sus nu este apă decât rar, ceea ce nu a fost chiar adevărat) pentru băut, spălat (eventual), supa de seară, cafeaua de dimineaţă (obligatorie), primus şi butelii şi mai ales etc.
Deci, dis-de-dimineaţă (în limbajul nostru asta însemna cam 11 am), am luat telescaunul până la punctul salvamont. Am fentat Cascada Cailor, care "evolua" pe cealaltă faţă a văii, dar am putut s-o observăm de departe. Am făcut un mic ocol pe la căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei de sub Vf. Gârgălău (2158 m) şi am urcat, apoi, destul de pieptiş ajungând pe creastă la indicatorul din Şaua Gârgălău (pentru necunoscători, şa este porţiunea dintre două vârfuri; se mai foloseşte şi termenul de tarniţă pentru o şa mai mică, dar şi cel de curmătură; ca supliment de explicaţii, lacurilor li se mai spune iezere sau tăuri). Sus ai impresia că ai trecut printr-o falie în spaţiu şi ai ajuns în Făgăraş. Poate culmile sunt mai rotunde, mai multă vegetaţie, mai puţină piatră. Altfel, aceeaşi creastă, care se întinde până la orizont, mulţime de vârfuri peste 2000 de metri (cel puţin în porţiunea bătută de noi), picioare lungi, în coborâre lină, la rândul lor cu multe vârfuri înalte, de le confunzi cu creasta principală.
Din Şaua Gârgălău am luat-o peste Vf. Galaţu (2048 m; poteca trece pe sub vârfuri, dar doritorii pot ajunge şi pe ele în puţin timp), prin Şaua Galaţului şi am înnoptat sub Vf. Laptele Mare (2167 m), într-un loc unde creasta se lărgea puţin. Chiar şi aşa am pus cortul aproape în potecă. Era destul de frig, iar noapte a plouat ceva şi a bătut vântul tare. Noroc cu cortul nostru Quechua, marfă adevărată, de firmă. A rezistat ca eroul sovietic. A doua zi am luat-o frumuşel prin Şaua Puzdrele şi pe lângă Vf. Puzdrele (2188 m). După ce ne-am lăsat mici fâşii de piele şi pânză într-un jnepeniş dens, am ieşit într-o zonă largă a crestei, Tarniţa Bărsanului. A urmat Vf. Negoiasa (2049 m), Tarniţa Negoieselor, apoi, după ce am trecut de o mică ridicătură, am ajuns în Şaua Între Izvoare, lângă Lacul La Cărţi (mă îndoi că ştie careva de ce îi zice aşa). Aici este un pârâiaş limpede şi rece gheaţă. Loc numai bun să uşurezi rucsacii de nişte conserve. După masă, pe repede înainte, căci se părea că va ploua, am ocolit vârfurile Repede (2074 m) şi Cormaia (2033 m), ajungând în Şaua Obârşia Rebrii. Nu am mai mers decât vreo jumătate de oră şi am ajuns la Tarniţa La Cruce. Aici, în dreapta traseului de creastă, se deschide o căldare glaciară, cu un lac şi o sumedenie de izvoare. Campare obligatorie. De altfel, la scurt timp după montarea cortului ne-a vizitat şi ploaia. Zdravănă. În ultima zi, am părăsit creasta spre nord, către Pietros. Vra să zică, am depăşit vârfurile Buhăescul Mare (2257 m) şi Mic (2221 m) separate de Curmătura Buhăescului, am coborât puţin în Şaua Buhăescului, după care am urcat Vf. Rebra (2225 m). De aici a urmat Curmătura Pietrosului, lungă şi spectaculoasă, şi, în sfârşit, Vf. Pietrosul Rodnei (2303m), cel mai înalt din Munţii Rodnei, ţinta finală.
Traseul era marcat destul de bine şi de curând (articole din 2003 acuzau lipsa marcajelor), dar numai pe pietre. Nu există şi stâlpi cu marcaje, ceea ce înseamnă că pe ceaţă sau zăpadă te poţi rătăci fără nicio problemă. Vremea a fost bună pentru urcat. Cer în general acoperit şi răcoare, dar fără să lipsească soarele şi fără să fie cu adevărat frig (decât noaptea). Ceaţă în ultima zi, spre căruţa de draci adunată în grupul nostru, căci panorama de pe Pietros a fost cam zgârcită. În prima zi am avut o oarecare problemă cu apa, dar în cele următoare am găsit izvoare mai peste tot locul. Puţină lume am întâlnit acolo, sus, spre deosebire de Făgăraş. Între alţii, câţiva cehi şi un cioban, localnic, care îşi păştea oile în păşunea alpină, la peste 2000 de metri. Avea 72 de ani şi se plângea că ăştia tineri nu mai ţin la efort şi nici la muncă grea nu prea se îndeamnă. Şi avea dreptate. Ştiu eu pe unii, care abia au depăşit 20 de ani şi i-a terminat un ocol al Herăstrăului.
În ultima dimineaţă petrecută în creastă, m-am trezit la 6 şi am văzut un superb răsărit de soare. Am urmărit fenomenul şi la mare, de mai multe ori, dar nu se compară nici pe departe. Să fii singur pe o piatră, departe de cort. Să urmăreşti cu un ochi soarele, ce se înalţă roşu-strălucitor şi cu celălalt luna alburie, care parcă nu e convinsă că trebuie să plece. Să asculţi liniştea, să te minunezi de formele, pe care le poate lua ceaţa de dimineaţă, coborând crestele din jur. Să vezi roua strălucind în iarbă, să simţi aerul proapăt şi tare. Închizi ochii, simţi efectiv muntele dându-ţi bineţe. Eşti liber şi împăcat cu tine. Acolo, în biserica clădită de El, simţi cu adevărat măreţia lui Dumnezeu.