Cand...

Când...
Când am fost rănit, am jurat că niciodată nu se va mai întâmpla. Zi după zi, adăugam încă o piatră, încă o cărămidă în zidul, care-mi înconjura inima. Nu doream să mai simt. Simţirea e slăbiciune. Slăbiciunea face să fim răniţi. Urăsc durerea!
Când am văzut-o prima dată, am tresărit. Avea soarele în plete şi marea în priviri. Am ştiut că totul a fost în zadar. Am ştiut tot ce va veni. Am ştiut de la început cum va fi, am ştiut de la început că sunt pierdut. Că totul este pierdut. O fulgerare a două petice de cer şi am simţit prima fisură în armură, ultima mea speranţă. Primul zâmbet şi fisura s-a lărgit. Zi după zi, zidul s-a umplut de fisuri, care se lărgeau, se multiplicau. Până când, ca un baraj sub o presiune uriaşă, totul s-a prăbuşit. Dragostea, pe care o închisesem în mine a ţâşnit cu violenţă şi a spulberat toate digurile.
Când ne-am ţinut de mână prima dată. Când ne-am sărutat prima dată. Când mi-a spus că mă iubeşte prima dată. Când am făcut dragoste prima dată. Când ne-am certat prima dată. Momente.
Când s-a terminat, totul s-a întâmplat repede.
Când a plecat, timpul s-a oprit. Lumea mea s-a prăbuşit. Universul meu s-a făcut cioburi.
Şi totuşi, când mă gândesc, îmi dau seama ce a însemnat EA pentru mine. Cum mi-a schimbat viaţa. Câtă fericire a putut să-mi dăruiască. O fericire cum puţini oameni pot atinge. Şi, atunci, ştiu că, dacă mi s-ar oferi posibilitatea de a alege, chiar dacă aş şti cum se va termina, aş lua-o de la început.
Acum, când sunt din nou rănit şi doare, acum, când totul s-a afârşit, am hotărât să nu mai înalţ ziduri. Am hotărât să nu mai închid dragostea în mine. Am hotărât să cred şi să sper. Să mă ridic şi să merg mai departe.