Ce înseamnă să fii un bun creştin?

Sau mic ne-eseu total anti-filosofic.
Cam 98% dintre români se consideră religioşi. BOR este instituţia cu cea mai mare credibilitate pe tăpşanul de plai mioritic. De departe. Probabil că e la fel şi la celelalte culte. Dacă îi întrebi de ce se consideră credincioşi şi ce ar trebui să facă un bun creştin (ok, nu vreau să exclud pe nimeni, deci, sau necreştin), îţi vor răspunde în nişte şabloane învăţate în familie, la biserică, la şcoală sau de prin presă. Vra să zică bun creştin eşti dacă mergi la biserică, măcar duminicile şi la marile sărbători, dacă ţii posturile şi celelalte tradiţii religioase (fie ele şi păgâne la origini, vezi ramurile de salcie de Florii; toată sărbătoarea Floriilor, ce mai la deal-la vale), să nu faci rău, să faci bine, etc. O, şi mai ales este un bun creştin cel care crede neîndoit în toată dogma. Câţi se ţin de asta? Eu am avut o experienţă personală cu cineva, care poza în apogeul credinţei: cruci, când trecea prin faţa bisericilor; participat pe la slujbele importante; respectarea obiceiurilor; interdicţia de a rosti "blasfemii"; până şi ideea că pun maşina de spălat duminica a fost considerată scandaloasă. Dar nu s-a jenat deloc, când a fost vorba de a minţi şi trăda.
Şi cam aşa fac toţi. Toleranţă zero. Faţă de cerşetorul, care a dormit în scara blocului şi le-a murdărit preşul. Faţă de vecinul de deasupra, ai cărui copii fac gălăgie. Faţă de oricine ne-a greşit cât de puţin. Mai degrabă donăm ceva bani celor loviţi de vreo catastrofă naturală pe alte continente, decât unora aflaţi la 3 judeţe depărtare. Sau decât să întrebăm un vecin cu ce îl putem ajuta. Se merge la biserică. Unde se bârfeşte, se comentează politică, fotbal, cunoscuţi, se holbează ochii după reprezentanţi ai sexului opus. Se ţine post, timp în care, de asemenea, se minte, se înjură, se invidiază. Să mai vorbesc de mâncătoria de la serviciu sau de hoţie, ajunsă sport naţional? Şi aşa mai departe, şi mai departe.
Ce mă distrează e că, în timp ce are aşa covârşitoare încredere în Biserică, românul zice să faci ce spune popa, nu ce face popa. Deci, se recunoaşte că preoţii sunt corupţi, că sunt perfizi, că te lasă cu mortul pe masă, dacă nu le dai cât cer. Că Dumnezeul lor e banul şi crucea lor e goana după avuţie. Şi vă zic eu, pe stil vechi, cei mai mulţi dintre "oamenii Bisericii" au colaborat, într-un fel sau altul, cu securitatea, cu regimul. Nu sunt toţi aşa, dar cu câteva floricele nu se face primăvară. Teoria e că instituţia e curată, nu trebuie confundată cu oamenii, care o compun şi care sunt, ca toţi oamenii, păcătoşi. Zău? Atunci, de ce nu se face diferenţa asta pentru toate instituţiile? Nu Justiţia e coruptă, ci judecătorii. Nu Parlamentul e ineficient, ci parlamentarii. Cât despre credinţă, pentru majoritatea celor din jur se rezumă la câteva generalităţi auzite sau citite pe te miri unde. Lumea e mai interesată să afle despre blonda lui Bote din vreun tabloid, nu de Apocalipsă. E inutil să întreb câţi au citit Biblia (aha, ceaslovul ăla gros cât două cărămizi), într-o ţară, unde 48% din populaţie, în viaţa ei, nu a citit o carte de un cap la altul. De fapt, pentru majoritatea românilor, credinţa se traduce nu prin iubirea necondiţionată a aproapelui, ci printr-o cât mai mare intoleranţă faţă de cei care sunt altfel decât majoritatea. Fie că e vorba de altă credinţă, altă culoare politică sau a pielii, orientare sexuală sau gusturi muzicale (aici nu intră, bunînţeles, cocalarii şi manelarii, care ar trebui scoşi în afara legii; există şi nişte limite, totuşi).
Ei, poate am exagerat. În care caz, sunt gata de lapidare. Hai, care ai tupeul să ridici primul piatra?
Sper că Dumnezeu este tare răbdător şi milostiv cu copiii lui. Altfel, mi-e că se cam plictiseşte singur pe acolo, pe sus.