Granada (I)

Granada este unul dintre cele mai frumoase orașe ale Andalusiei, una dintre metropolele încărcate de istorie și artă ale regiunii. Capitala provinciei cu același nume, se întinde la poalele munților Sierra Nevada.

Deși cercetările arheologice au surprins în zonă urme ale unor așezări ale iberilor, romanilor și vizigoților, orașul Granada ca atare a fost fondat în sec. 8, după cucerirea celei mai mari părți a Hispaniei de către arabii din nordul Africii. Sunt multe teorii asupra originii numelui, dar niciuna nu este acceptată pe deplin. Cert este că așezarea deja se numea Granada în jurul anului 880.

Granada a fost unul dintre târgurile de provincie ale Califatului arab din Hispania (Califatul de Cordoba). În prima jumătate a sec. 11 însă, după un lung și devastator război civil, califatul a fost desființat. Teritoriul său a fost împărțit într-o serie de regate independente, numite taifa. Un clan războinic - Ziridizii, berberi veniți de curând din Maroc, au întemeiat propria lor taifa cu centru la Granada. Dinastia Ziridă a reconstruit practic târgul din temelii, transformându-l într-un oraș fortificat, a cărui suprafață depășea 75 de hectare. Conducătorii berberi s-au dovedit buni administratori, buni diplomați, dar și iscusiți războinici. Ei au reușit să-și păstreze regatul, ba chiar să-l extindă pe seama taifelor vecine, jonglând între război și pace, când cu statele musulmane din peninsulă, când cu cele creștine. Tot lor li s-a datorat prosperitatea de care s-a bucurat Granada în această perioadă.

În sec. 13 puterea militară a statelor musulmane, prea ocupate să se războiască între ele, s-a prăbușit, acestea fiind cucerite pe rând de regii creștini ai Castiliei și Aragonului. La Granada a avut loc o lovitură de palat, în urma căreia un ambițios comandant militar, Ibn al-Ahmar, a ocupat tronul și a întemeiat dinastia nasridă. Utilizând un inteligent amestec de diplomație, război și mită, emirii nasrizii au reușit să mențină pentru două secole și jumătate un ultim stat musulman în sudul Spaniei.

Fiind o punte de legătură între regatele creștine spaniole și sultanii din Africa de Nord, Granada și-a sporit bogăția permanent. Cu acești bani stăpânitorii nasrizi și-au clădit palate splendide și moschei, au întemeiat și dotat instituții de învățământ, au plătit stipendii unor savanți, poeți și artiști renumiți, au dezvoltat orașe. Au direcționat ceva fonduri și către cheltuieli militare (fortificații, armament, mercenari), dar nu chiar atât de mulți cât ar fi trebuit. Ultimii nasrizi au fost conducători slabi, nu au observat din timp furtuna ce se apropia și nu au luat măsurile necesare. În 1492 o armată combinată castiliano-aragoneză a cucerit Granada. Ultimul emir, Muhammad XII (zis Boabdil) a predat regatul și a aplecat în exil în Maroc.

După cucerirea creștină, Granada a continuat să fie un important centru economic și științific (în 1531 a fost întemeiată universitatea locală), deși a rămas un oraș mai de mâna a doua, fiind întrecută de Sevilla, Barcelona și mai ales de noua capitală - Madrid. Regii din sec. 16-18 au depus interes și bani pentru modernizarea urbei. Fața Granadei s-a schimbat definitiv. Numeroase clădiri în stil renascentist, baroc și clasicist au fost construite, doar câteva din vechile monumente maure rezistând în zona centrală.

Azi Granada are o populație de vreo 230.000 de locuitori, care trăiesc din agricultură, servicii, artizanat și mai ales din turism, fiind unul dintre locurile cele mai căutate de turiștii care vizitează Spania.

Sanctuarul Milei Eterne este o biserică ridicată în sec. 17-18, în stil baroc.

Biserica Sfinții Justus și Pastor a fost construită în 1575, în vecinătatea universității. De fapt, până în sec. 20 a fost capela studenților. Lăcașul a fost construit și decorat în stil renascentist târziu spaniol, ulterior aducându-i-se și modificări baroce.

Mânăstirea San Jeronimo a fost construită între 1504-1526, în stil renascentist târziu, din ordinul (și cu banii) monarhilor, care au cucerit Granada - regina Isabela de Castilia și regele Ferdinand de Aragon (căsătoria lor a dus la unificarea regatelor spaniole). Mânăstirea a fost - și este - centrul unei comunități de călugări aparținând ordinului Sf. Ieronim. Beneficiind de protecția regilor spanioli, complexul a prosperat. O parte a fondurilor obținute au fost folosite de călugări pentru susținerea unui azil / spital pentru săraci. În timpul invaziei napoleoniene, monahii au fost alungați, iar mânăstirea jefuită și parțial distrusă. A fost restaurată între 1916-1920, cu excepția turlei, care a fost reconstruită în 1963. Alte lucrări de restaurare au avut loc în anii '60 și în 2004-2005.