Montefrio

Montefrio este unul dintre pitoreștile ”sate albe ale Andalusiei„. Se găsește la vreo 50 de kilometri nord-vest de Granada și are ca la 5400 de locuitori. Zona a fost locuită încă din perioada preistorică, dar așezarea de azi a fost întemeiată în sec. 8-9 de arabi, într-o vale roditoare de la poalele munților Sierra Nevada, la o altitudine de aproximativ 1000 de metri. Întemeietorii au numit orașul Montefrid. În 1352 regele Granadei Abu Abdala-Yusuf a construit un castel pe un colț de stâncă ce domină satul. Castelul făcea parte din lanțul de fortificații ce apăra frontiera de nord a statului nasrid. Dat fiind existența unei protecții suplimentare (din partea castelului), mulți locuitori ce trăiau în cătune disparate s-au mutat în Montefrio, care s-a transformat dintr-un sat nu prea mare într-un târgușor prosper. Mai ales că prin vale trecea un drum comercial ce lega Granada de Cordoba și Sevilla.

Montefrio a fost asediat în mai multe rânduri de diferite armate creștine, dar fără succes. Pe lângă castelul propriu-zis și orășelul dispunea de un sistem de fortificații, iar valea în care se găsea era îngustă, ceea ce crea probleme suplimentare atacatorilor. Abia în 1486 Montefrio a căzut, după un lung asediu din partea unei numeroase armate castiliene și numai după ce apărătorii au rămas fără provizii. După cucerire, în castel a fost instalată o garnizoană creștină, pentru a ține sub supraveghere populația musulmană din târg și din împrejurimi.

După ce regii spanioli au cucerit în întregime Regatul maur al Granadei, populația arabă locală a avut de ales între adoptarea creștinismului și emigrare. În plus, numeroși coloniști creștini din alte părți ale Spaniei s-au instalat aici. În aceste condiții, castelul din Montefrio nu mai avea nicio importanță strategică și a fost parțial demolat. Din materialele rezultate a fost construită pe același pinten de piatră o mare biserică închinată Fecioarei. Diferitele privilegii oferite de regii spanioli, precum și terenul destul de fertil din zonă au atras în timp un număr tot mai mare de nou veniți. Populația orășelului a crescut încet, de la vreo 2500 de locuitori la sfârșitul sec. 16 la 3500 în 1750. Abia către sfârșitul sec. 19, odată cu modernizarea căilor de comunicație și deschiderea unei căi ferate, Montefrio cunoaște un boom demografic: 10.000 de locuitori în 1900, 14.000 în 1930. Apoi, războiul civil spaniol (1936-1939) și dictatura lui Franco, care i-a urmat, au dus la un oarecare declin (10.000 de locuitori în 1970). Însă adevăratul declin demografic a început după 1990, când tinerii au început să se mute în marile centre urbane, care ofereau mai multe oportunități.

Azi Montefrio este un orășel (practic, un sat ceva mai mare), care trăiește din cultivarea măslinilor, din creșterea vitelor și, din ce în ce mai mult, din turism.

Biserica Întrupării datează din sec. 16. Se crede că a fost realizată prin modificarea unei foste moschei. Pe cât se pare, este singura biserică rotundă din Spania. Era închisă, din păcate. De fapt, cam tot era închis pe acolo - bisericile, castelul, restaurantele, căci nu'ș ce vacanță, ori sărbătoare locală. Am străbătut Montefrio de-a lungul și de-a latul, de mai multe ori (multe străduțe înguste și cu sens unic) fără succes. Până la urmă, într-o margine a satului, am găsit un magazin deschis.

Biserica Sf. Anton este parte a unei foste mânăstiri franciscane, înființată tot prin sec. 16 și deconsacrată în prima parte a anilor 1800.