Granada (IV)

Alhambra este unul dintre cele mai celebre și mai frumoase monumente de arhitectură și artă islamică medievală din lume; de asemenea, și unul dintre cele mai bine păstrate. Timp de secole a constituit inima Regatului nasrid al Granadei. Ridicată pe o culme stâncoasă ce domină orașul, a fost palatul fortificat al emirilor locali.

Construcția complexului a fost începută de Muhammad I Ibn al-Ahmar, primul emir al dinastiei nasride, în anul 1238. Urmașii săi au extins și înfrumusețat Alhambra. În același timp, au ridicat o puternică centură de fortificații, dar și un extrem de ingenios sistem de apeducte și bazine, pentru a avea băi și a crea grădini superbe într-o locație destul aridă.

După ce Granada a fost cucerită de spanioli, în 1492, aici și-au stabilit reședința principală regii Isabela de Castillia și Ferdinand de Aragon, ocazie cu care o parte a construcțiilor a fost refăcută în stilul renascentist iberic. Urmașul lor, Carol Quintul, a construit și un palat propriu, tot în stil european renascentist, dar, din motive politice, nu a locuit niciodată aici, iar edificiul a rămas neterminat.

Din a doua jumătate a sec. 17, Alhambra a fost părăsită și lăsată să se degradeze treptat, sub acțiunea factorilor climatici, dar și umani - multă vreme de aici s-au luat piatră, cărămizi și alte materiale pentru ridicarea de noi construcții în oraș. Între 1810-1812, pe fondul invadării Spaniei de către Napoleon, în vechile palate și pavilioane au fost încartiruite trupe franceze de ocupație. Soldățoii au provocat distrugeri importante complexului. Mai mult, când au fost obligați să se retragă, au încercat să arunce totul în aer, pentru ca spaniolii să nu transforme Alhambra într-un punct de rezistență. Chiar au reușit să distrugă 8 dintre turnuri, înainte de a fi obligați să-și ia tălpășița.

După terminarea războiului, Alhambra a început să fie tot mai cunoscută în lumea amatorilor de artă și a turiștilor occidentali. În 1832 celebrul scriitor american Washington Irving, unul dintre vizitatori, a scris Povești din Alhambra. Cartea a făcut să crească și mai mult interesul internațional pentru vechiul monument maur. De-a lungul sec. 19 s-au făcut unele renovări, în special pe speze particulare (deși palatul rămăsese proprietatea coroanei spaniole), unele cam după ureche. În 1870 Alhambra a fost declarată monument național și s-au depus eforturi pentru restaurarea sa. Lucrările au evoluat, uneori mai susținut, alteori destul de cătinel, atât din lipsă de fonduri, dar și din cauza diferențelor de viziune din partea arhitecților și artiștilor angajați. Ele continuă (alături de cercetări arheologice) și în prezent.

În 1984 complexul palațial Alhambra a fost inclus în lista monumentelor UNESCO.

Palatele ridicate de emirii nasrizi sunt cele mai spectaculoase dintre toate construcțiile.

Majoritatea încăperilor au plafoane minunat decorate, din lemn sculptat...

... sau stucatură...

... în timp ce altele sunt decorate cu picturi realizate pe piele.

Palatul lui Carol Quintul (sec. 16).

Grădinile sunt refăcute în perioada modernă și cel mai probabil nu mai respectă aspectul din epoca medievală, deși bazinele și fântânile sunt cele originale. Oricum, asta nu le răpește din frumusețe.

Alcazaba era citadela Alhambrei. Puternic fortificată, constituia o fortăreață în fortăreață, un ultim loc de refugiu, în caz că zidurile exterioare au fost străpunse.

Generalife (în plan îndepărtat) a fost un pavilion de vânătoare și de plăceri, construit pe un deal vecin, la est de Alhambra și legat de aceasta printr-o cale de acces specială. A fost construit în sec. 13-14 de emirii Muhammad II și Muhammad III. Numele îi vine de la arabul Jannat al-'Arif, care ar însemna Grădina arhitectului. Urmașii lor au continuat extinderea pavilionului, până a devenit un adevărat palat. Ca și Alhambra, Generalife face parte din patrimoniul UNESCO.