Este un palat construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la ceva mai mult de 10 kilometri de limita de atunci a Bucureștiului. Complexul era format dintr-un palat ridicat pe malul lacului omonim, înconjurat de ziduri de apărare, un turn de apărare, o cuhnie (bucătărie) și o ghețărie. Servea drept reședință de vară, fiind departe de arșița și mirosurile capitalei, dar, totodată, destul de aproape de Curtea domnească.
Nu se știe cu exactitate când au început lucrările, către sfârșitul sec. 17 în orice caz, dar palatul a fost gata în 1702. A fost construit în așa-numitul stil brâncovenesc, care reunește armonios elemente de arhitectură și artă muntene, bizantine, turco-orientale, cu influențe din Renașterea și Barocul italian. Numele îi vine, se pare, de la o jupâneasă, văduva unui boier numit Mogoș, de la care voievodul ar fi cumpărat terenul.
În 1714 Brâncoveanu a fost arestat din porunca sultanului, apoi executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi și unul din gineri. După câțiva ani, domeniul Mogoșoaia a intrat în posesia nepotului domnitorului, numit tot Constantin (urmașul fiului cel mare, de asemenea un Constantin). Acesta fusese și el adus la Istanbul cu restul familiei, dar a fost cruțat, iar ulterior, la solicitarea lui Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot al Țării Românești) repatriat. Revenit în țară a reușit să-și recupereze mare parte a averii familiei și a urcat treptele ierarhiei marii boierimi, devenind mare ban al Olteniei. Urmașii săi au continuat să dețină complexul, deși nu au locuit aici în mod permanent. Palatul a fost jefuit și avariat de turci în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774. Refăcut, a fost din nou distrus parțial de pandurii lui Tudor Vladimirescu în 1821.
Palatul Mogoșoaia a rămas în posesia familiei Brâncoveanu până în 1832, când ultimul reprezentant, Grigore Brâncoveanu, a murit fără un urmaș masculin. Astfel, palatul a revenit fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit cu viitorul domnitor Gheorghe Bibescu, iar domeniul a intrat în posesia familiei Bibescu. Fiul acestuia, Nicolae Bibescu, a renovat palatul între 1860-1880, dar a construit și casa de oaspeți sau Vila d'Elchingen - după numele de familie al soției sale franțuzoaice. Familia va locui în această clădire, nu în palatul propriu-zis.
În 1911 George Valentin Bibescu dăruiește palatul proaspetei sale soții, Martha Bibescu (născută Lahovary), una dintre figurile feminine de primă mână ale culturii și politicii românești. Martha se îndrăgostește de domeniu și demarează lucrări ample de refacere și înfrumusețare. Restaurează toate clădirile și reamenajează parcul palatului în stil englezesc.
În toamna lui 1944 domeniul este rechiziționat și jefuit de armata sovietică. În 1945 Martha reușește să includă palatul pe lista monumentelor naționale protejate. În același an părăsește țara, fiind avertizată că risca să fie arestată. Lasă palatul fiicei sale, Valentina Ghika-Comănești. În 1949 regimul comunist confiscă palatul, nu înainte de a o aresta pe noua proprietară și pe soțul acesteia. O vreme clădirile au fost lăsate de izbeliște, fiind devalizate și suferind distrugeri din cauza fenomenelor naturale. Abia în 1957 palatul a fost reparat și a adăpostit colecția de artă medievală a Muzeului Național de Artă. Întregul complex palațial a fost restaurat în anii '70-'80. O nouă etapă de restaurare a început după anul 2000.
O vizită într-o zi frumoasă de weekend este o idee cât se poate de bună. Se ajunge ușor - din Gara de Nord cu trenul de Otopeni, cale de vreo 10 minute (nu trebuie să te chinui cu biletele, se plătește în tren). Stația se găsește aproape de una din intrările în parc.
Sălile de la parter adăpostesc diferite expoziții de „artă” modernă.
La subsol, în fosta pivniță, sunt expuse fresce desprinse de pe pereții bisericii mânăstirii Văcărești, înainte ca acest monument de artă brâncovenească să fie demolat din ordinul unui dement analfabet (Ceaușescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu