marți, 29 octombrie 2013

Bucegi redivivus

Astă vară, în week end-ul cu Rusaliile, am decis să mai mergem şi noi la munte. Şi să profităm de ziua liberă de luni. Ceea ce, până la urmă, nu s-a întâmplat. Sau, mă rog, s-a întâmplat, dar nu chiar cum planificasem iniţial (au mai fost şi alte chestii, la care calculul de acasă nu s-a prea pupat cu situaţia din teren). Adică, da, am profitat de lunea liberă, doar că nu am putut pleca de sâmbătă.
Vra să zică, pentru o tură de două zile s-a votat pentru Bucegi, unde oricum nu mai fusesem de multişor. Eu unul, de exemplu, nu mai bătusem Bucegii de prin 2001. Cele 2-3 excursii cu elevi nu se pun, mersul la Urlătoare nu se cuantifică drept mers pe munte.


Bine, bine, recunosc. În ciuda părerii nu prea gingaşe, pe care o am despre cei care folosesc liftul, de data asta m-am bucurat că s-a optat să ne înghesuim cu pantofarii la o coadă de vreo două ore şi să urcăm cu telecabina. Căci dacă, la început, ziua părea să ne răsfeţe cu soare, situaţia nu a ţinut mult, ba chiar s-a deteriorat destul de rapid.

Curând, cerul a fost mai mult alb decât albastru...

... iar de aici nu a mai fost decât un pas către plumburiu.

Pe platou ploua destul de tare...

... precum se şi vede.




Un alt motiv pentru care a fost bine că am urcat cu telecabina este că mi-am paradit un tendon de la genunchiul stâng. Deşi terenul era mai uşor decât o plimare prin parc, cumva am reuşit să fac în aşa fel încât să nu mai pot îndoi genunchiul, fără să mă doară până-n creier. Dacă urcam pe jos, partea finală a Jepilor Mici este oricum destul de dificilă pe ploaie, darămite când mai şi târăşti un picior după tine.


Din fericire am făcut o haltă de ajustare la cabana de pe Vf. Omu (2505 m), unde suflete de creştini din grup s-au milostivit de mine (şi mai ales de ei, că altfel ar fi trebuit să mă care) şi mi-au dat o faşă elastică şi diclac. Fără de care ajutor o sfecleam. În atâţia ani de mers pe munte am păţit atât de puţine lucruri negative din punct de vedere medical, încât rareori duc mine (sau, în fine, duceam) mai mult decât aspirină şi antinevralgic. În tot cazul, astfel doftoricit, am reuşit să ţin, în cea mai mare parte a timpului, pasul cu restul grupului (şi au fost şi câteva momente, când ei au trebuit să-şi potrivească pasul cu mine), deşi durerea m-a însoţit pe toată perioada excursiei şi, apoi, în zilele următoare, după ce am revenit în Bucureşti - slavă Domnului pentru lifturi şi scări rulante.
După ce am plecat de la Omu, am luat-o peste Bucşoiu. Piciorul meu şi mai ales zăpada mare de pe Hornurile Mălăieştilor (da, da, pe 24 iunie) ne-au împiedicat să mergem pe acolo.

Plecarea de la Omu. Către Hornuri se făcea la stânga. Poteca peste Bucşoiu Mare se vede peste creasta din dreapta.

Şaua Bucşoiului cu Vf. Bucşoiu în plan secund (2492 m). Spre bucuria noastră, din acest moment vremea a devenit frumoasă.



Pe vârf.

Vedere de pe Vf. Bucşoiu.





Vedere către Valea Mălăieşti...

... şi către cabana Mălăieşti (1720 m).


După ce am trecut de Vf. Bucşoiu, am tot coborât pe potecă, până când am cotigit-o la stânga pe Brâna Caprelor (cea către vestul masivului, nu cea ce pe Valea Cerbului). ca să coborâm către Poiana Mălăieşti.






Limba asta de zăpadă a fost niţeluş cam tricky. Zăpadă îngheţată, foarte alunecoasă şi înclinată către prăpastia din dreapta (nu se vede prea bine, dar credeţi-mă era acolo).


Partea finală a brânei - coborâre către Poiana Mălăieşti.

Jos, pe un tăpşan, erau căpriţe la păscut.


Valea Mălăieşti - poteca către cabană. De aici am avut nişte privelişti splendide către pereţii abrupţi ai Bucşoiului.






A doua zi a început tot cu soare. Din păcate vremea frumoasă nu a ţinut prea mult.

Pe picior de plecare din nou. În cazul meu chiar că pe un picior. Stângul era doar niţel mai mult decât un element de butaforie.

De la Mălăieşti am urmat traseul Take Ionescu (numit aşa după omul politic conservator respectiv de la sf. sec. 19 - înc. sec. 20, mare montagnard şi vânător şi presupus descoperitor al traseului), care ocoleşte niţel Bucşoiu Mare pe la nord şi est, trece prin Poiana Pichetul Roşu şi pe sub Vf. Căpăţâna Porcului dincolo de care se găseşte cabana Poiana Izvoarelor (1455 m). Deşi are zone interzise pe timp de iarnă, Tăchiţă nu este aşa de complicat precum sună. Se merge mult prin pădure, pe o potecă uşurică, dar are şi câteva porţiuni mai speciale, acum foarte bine amenajate (faţă de acum un milion de ani, când eram eu student şi am fost pe el ultima dată). De pe la jumătatea cursei a început să plouă din nou, semnificativ mai către potop faţă de ziua precedentă. Prin urmare nu există fotografii de pe acea partea a traseului. Toţi ne grăbeam să ajungem, asudând vârtos sub pelerine şi clefăind harnic cu bocancii prin glod. Cabana nu-şi poartă degeaba numele - ba chiar încearcă să facă din el renume. Când plouă, tot versantul ăla, până către Gura Diham, aduce mai curând cu o deltă.








Evrika! Deci, cum era? Nişte corpuri scufundate ...


Un comentariu:

Diana spunea...

Ba eu cred ca se numeste URCARE PE MUNTE drumul spre Urlatoarea.