Napoli (I)

Napoli este capitala regiunii Campania şi al treilea oraş italian ca mărime, după Roma şi Milano. Are ceva peste 960.000 de locuitori în oraşul propriu-zis şi încă vreo 3 milioane în aria metropolitană.

Napoli este una dintre cele mai vechi aşezări permanent locuite din lume  Însă, deşi urme de locuire au fost găsite încă din perioada neolitică, doar după venirea grecilor, în sec. 9-8 î.Hr., aşezarea capătă importanţă. La început, navigatorii greci au întemeiat un mic port de tranzit pe insula Megarida din Golful Napoli (pe ea se ridică azi Castel dell’Ovo şi nu mai este chiar insulă, un dig o leagă de ţărm). Aşezarea devine în scurt timp un oraş-port înfloritor sub influenţa şi dominaţia puternicei cetăţi greceşti Siracuza din Sicilia. De pe mica insulă se extinde pe continent şi îşi ia numele de Neapolis (Oraşul Nou). Liderii săi au simţit din start de pe unde bate vântul în peninsula italiană – dinspre Roma, evident – şi au acţionat ca atare. În sec. 3 î.Hr., în timpul primului război punic, s-au aliat cu Roma împotriva Cartaginei, urbea de pe cele 7 coline având un preţios sprijin din partea flotei napoletane. Aceeaşi poveste s-a petrecut şi cu ocazia celui de-al doilea război punic. Napoli a fost singurul oraş din Campania ce a pariat pe romani, chiar şi atunci când Hanibal se zbânţuia în voie prin peninsulă. Faptul n-a fost trecut cu vederea de SPQR, care, după ce Scipio Africanul le-a ţinut cartaginezilor o lecţie practică pe teme de strategie (la Zama în 202 î.Hr.), i-a „îngropat” pe napolitani în onoruri şi privilegii.

Din aceleaşi considerente, grecoteii s-au aliat cu romanii, pe când aceştia aveau ceva de împărţit cu samniţii. Prin „ceva”, urmaşii lupoaicei înţelegeau teritoriile samnite, pe care nu doreau chiar să le împartă, cât mai ales să şi le însuşească cu totul. De data asta, deşi socoteala de acasă a napolitanilor referitoare la o zdrobitoare victorie a legiunilor s-a dovedit corectă, realitatea din târg le-a cam ieşit pe nas. Mai întâi, samniţii le-au demonstrat că sunt situaţi geografic mai aproape decât romanii şi se pot mişca mai repede decât respectivii. Ca atare, au ocupat Neapolis şi le-au arătat pe viu (mă rog, un fel de-a spune) locuitorilor ce părere au dumnealor despre aliaţii duşmanilor lor. Ulterior, întrucât samniţii nu dădeau semne că au de gând să părăsească de bună voie aşa un oraş înfloritor şi cu bune perspective de viitor, romanii s-au simţit datori să-l „elibereze” printr-un asediu devastator. După care, au explicat localnicilor că nu le pot garanta libertatea de la distanţă, aşa că le-au suspendat-o de tot şi au transformat cetatea într-o colonie romană. Totuşi, datorită imensului respect, pe care romanii îl purtau culturii greceşti, considerată deschis şi fără fasoane superioară celei proprii, oraşul a rămas, aproape în întreaga perioadă romană, în esenţă unul grec (instituţii şi tradiţii greceşti, greaca drept limbă oficială, etc.).

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus – în anul 476 - Napoli a fost încorporat în regatul italian condus de scirul Odoacru, apoi, după ce ostrogotul Teodoric i-a demonstrat susnumitului cam ce încredere poţi avea într-un aliat (tot) barbar germanic, din regatul ostrogot. În sec. 6, împăratul bizantin Iustinian a decis că era timpul ca Italia să revină în sânul imperiului şi, ca urmare, Napoli a cunoscut dubioasa plăcere de a fi unul dintre oraşele cele mai râvnite, trecând în câţiva ani în mâinile bizantinilor, fiind recucerit de ostrogoţi, apoi reluat de imperiali.

Ţinând cont de dubla moştenire greco-romană, oraşul, a devenit iniţial teritoriu bizantin autonom (exarhat), apoi, prin sec. 8-9, un ducat cvasi independent. Relaţiile preferenţiale cu Constantinopolul au fost păstrate, deşi, pentru orice eventualitate, ducele Ştefan II a recunoscut şi suzeranitatea papei, iar urmaşul său şi pe a împăratului franc Carol cel Mare. La urma-urmei, autoritatea imperială bizantină era la ceva distanţă, spre deosebire de numeroşii inamici mai apropiaţi, care luau bine aminte la darurile greceşti: neamul germanic al longobarzilor (care au cucerit Italia de nord în sec. 6-7), ducatele vecine din Campania (şi mai ales ducatul de Capua, duşman ireductibil al napolitanilor) sau chiar arabii, care au cucerit şi jefuit oraşul pe la jumătatea sec. 9. Din acest moment, Napoli devine independent de drept şi de fapt, lămurindu-se cam ce greutate poartă promisiunile imperiale sau papale. În schimb, s-a preferat angajarea de mercenari normanzi. Aceştia au avut victorii peste victorii, controlând destul de repede cizma italiană în partea ei sudică. Până acolo, încât au decis că, decât să cedeze vastul teritoriu unui ducat insignifiant, mai bine păstrează ei totul. În 1137, Napoli, şi cu el toată Italia de sud sunt cucerite de Roger II (care se proclamase rege al Siciliei). Împreună cu Sicilia, aceste teritorii vor forma Regatul Siciliei, cu capitala la Palermo.

Din sec. 12, Napoli a schimbat mai multe stăpâniri, însă trecerile de sub o dominaţie sub următoarea s-au realizat în general paşnic, fără a dăuna dezvoltării oraşului. După stingerea dinastiei normande, Regatul Siciliei revine împăraţilor germani din casa de Hohenstaufen. Dintre aceştia, Frederic II a acordat o atenţie deosebită oraşului, fondând aici cea mai veche universitate de stat din Europa (dacă n-o socotim şi pe cea din Constantinopol). Frederic II s-a aflat într-un conflict continuu cu papalitatea, pe care a iritat-o în toate modurile care i-au trecut prin minte - şi era recunoscut în epocă pentru imaginaţia sa bogată. Astfel, a reuşit să fie excomunicat de un papă pentru că nu a vrut să plece în cruciadă, ca, mai apoi să fie din nou excomunicat de următorul papă pentru că a plecat în cruciadă (doar că, în loc să lupte cu „necredincioşii”, a preferat să încheie o înţelegere cu sultanul Egiptului, prin care musulmanii şi creştinii să aibă acces liber şi egal în Ierusalim). Pentru siguranţă, a mai fost ecomunicat şi a treia oară sub acuzaţia de erezie şi vrăjitorie.

După moartea împăratului, papa l-a sprijinit pe Carol de Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic IX cel Sfânt, să preia regatul. Carol, însă, a avut proasta idee să-l antagonizeze pe împăratul bizantin Mihail VIII, cu al cărui sprijin regele Aragonului (jumătatea estică a Spaniei) Petru III cucereşte Sicilia. Din acest moment, Napoli devine un regat separat. În secolele următoare, Regatul de Napoli devine tot mai prosper. Oraşul atrage negustori şi bancheri din Pisa, Genova şi Amalfi, Toscana, Franţa, Germania şi Ţările de Jos. Atrage unii dintre cei mai importanţi artişti şi oameni de litere ai epocii, precum Petrarca şi Giotto. Atrage, de asemenea, şi atenţii nedorite. În sec. 14, oraşul a fost cucerit în mai multe rânduri de Ludovic cel Mare de Anjou, regele Ungariei. Niţel mai la vale, se produce o invazie aragoneză.Ultimul angevin este alungat şi Regatul de Napoli, ca şi cel al Siciliei revine regelui Aragonului, dar îşi păstrează autonomia.

Pe la sfârşitul sec. 15, regalitatea franceză (recte Carol VIII şi Ludovic XII) anexează statul napolitan, doar pentru a-l pierde în faţa spaniolilor. Din 1503 până în 1714, Napoli face parte din Regatul Spaniei, fiind condus de un vicerege. În ciuda distrugerilor suferite în asediile franceze, combinate cu diverse epidemii, stăpânirea spaniolă aduce o prosperitate neatinsă până atunci. Aduce şi inchiziţia, dar, de, orice plus are şi minusurile lui. În sec. 17, Napoli era al doilea oraş ca mărime şi bogăţie din Europa, după Londra. Deasemenea, era un important centru cultural în perioada barocă, atrăgând artişti precum Caravaggio sau Bernini.

După 1714, stăpânirea spaniolă se încheie. Napoli devine un regat independent, condus de o dinastie derivată dintr-o ramură cadetă a Bourbonilor spanioli. În 1799, pentru câteva luni, Napoleon proclamă aici Republica Parthenopeană. După câţiva ani, devenit între timp împărat şi nemaiagreând ideile republicane, corsicanul a cadorisit tronul napolitan fratelui său, Joseph Bonaparte, apoi mareşalului Murat.

După prăbuşirea lui Napoleon, prin Tratatul de la Viena din 1815, Napoli şi Sicilia sunt reunite formând Regatul celor Două Sicilii, sub vechea dinastie a Bourbonilor. Toată povestea s-a încheiat în 1860, când expediţia condusă de Giuseppe Garibaldi a desfiinţat statul napolitan, care devine parte a Regatului Italiei.

Azi Napoli este o combinaţie a tuturor contrastelor posibile. Deşi a patra economie urbană a Italiei (după Roma, Milano şi Torino), a fost lovit greu de criza economică. Mai ales că fenomenul corupţiei este aici (patria Camorrei, da?) mai ridicat decât în România (da, se poate şi mai rău; iar în Sicilia e şi mai grav decât la Napoli). Oraşul are zgârie nori şi clădiri frumoase – mai ales în centrul istoric, care este cel mai mare din Europa (1700 ha) şi trecut pe lista monumentelor UNESCO. Dar şi o groază de blocuri dărăpănate. Când am mers către Pompei, am trecut printr-un cartier faţă de care Zăbrăuţi are figură de Riviera. De fapt, chiar şi în centrul istoric sunt o groază de clădiri aflate în diferite stadii de dărâmare. Am văzut superbe biserici baroce închise şi pe ale căror acoperişuri creşteau tufişuri. Şi gunoaie peste tot locul. Multe gunoaie.
Dar turismul este în floare, aşa că să nu vă închipuiţi că preţurile sunt mici. Întrucât centrul istoric este mare şi sunt multe lucruri care merită văzute, e nevoie de o perioadă mai lungă de şedere în oraş (noi am avut la dispoziţie doar o zi). Pentru că cel mai bine e să faci totul pe jos. Nu numai pentru numeroasele monumente, dar şi pentru că transportul public e varză. Ceea ce numesc ei metrou sunt de fapt mai multe linii de tren, care merg atât pe sub oraş, cât şi la suprafaţă, dar nu prea se intersectează. Staţiile de autobuz sunt mai lungi decât o zi de post (de aia din Săptămâna Mare), iar autobuzele vin din an în Paşti (ca să păstrez metafora). Noi am aşteptat după un autobuz 45 de minute, în condiţiile în care eram în a doua staţie de la capăt. Cât despre mersul pe jos, în Napoli nu e neapărat necesar să facă piciorul frumos. Aici, dacă nu eşti atent, e prea posibil să-l facă ţăndări, dimpreună cu restul organismului. Regulile de circulaţie par a nu fi chiar „reguli”, cât mai degrabă recomandări. În afară de respectarea culorilor semaforului (dar numai de maşini, nu şi de pietoni), toate celelalte sunt încălcate cu nonşalanţă, cu nesimţire chiar, la doi paşi de maşina poliţiei de circulaţie, care nu reacţionează în niciun fel. Aşa că, dacă nu vedi pe unde mergi în Napoli, poi e destul de posibil să mori.

Vedere de pe Castel Nuovo.

Biserica San Nicola al Nilo. Caracteristic pentru multe biserici din Napoli: sunt supraînălţate, iar la parter au prăvălii. Altfel, era închisă. De fapt, părea scoasă din uz.

Biserica Sfinţii Filippo şi Giacomo. Tot închisă.

"Metroul".

Exact. Tanti din dreapta a adus chestii pentru careva de la etaj. Care, ca să nu coboare, le ridică cu găleata.

Celebrele străduţe cu sârme de rufe.

Pulcinella (sau Pulcinello, ori, cum îl ştim pe filieră franceză, Polichinelle) este un personaj important în comedia dell'arte şi un simbol al oraşului.

Universitatea

Ca să ne aducă aminte de casă.

Vittorio Emanuale II

Umberto I

Aşa cum Milano are Galeriile Vittorio Emanuele, în Napoli există Galeriile Umberto I. Se aseamănă destul de bine, dar construcţia milaneză e mult mai mare. Şi mai decorată.

În portul turistic era trasă la chei Liberty of the Seas, a doua navă de croazieră ca mărime construită vreodată. Are 154.000 de tone, 339 metri lungime, 18 punţi, o viteză maximă de 21 noduri (cam 40 km/h), o capacitate de 4600 călători + 1300 membri ai echipajului şi două surori gemene: Freedom of the Seas şi Independence of the Seas.