Situat la vreo 20
km de Napoli, către sudul golfului, Pompei a fost întemeiat de o populaţie
nativă a Italiei centrale, oscii, undeva prin sec. 8-7 î.Hr. Clima propice şi
localizarea într-un punct extrem de favorabil, atât pe uscat (întretăierea unor
importante căi comerciale regionale), cât şi pe mare (port natural bine apărat
de furtuni) au făcut ca localitatea să prospere rapid. Un alt factor, care a
determinat bogăţia urbei era solul cenuşiu-negricios, foarte fertil – chit că
nimeni nu a stat să se întrebe care era sursa lui (erupţiile vulcanice, duh;
numai că pe vremea aia nu se inventase vulcanologia). Pe cât se pare, în toată
perioada de la întemeiere şi până în fatidicul 79 d.Hr., Vezuviul, vecinul lor
cel şturlubatec, nu şi-a făcut de cap, fapt care explică surprinderea (la
propriu şi la figurat) băştinaşilor, când au aflat că paşnica gâlmă din spatele
grădinii este un vulcan dornic de nemurire istorică. Altfel, arheologic se
observă trei straturi de masivă distrugere (sec. 6, 4 şi 2 î.Hr.), dar fără
cenuşă vulcanică, ceea ce înseamnă că sunt rezultatul unor cutremure sau a unor
alunecări de teren.
Bogăţia oraşului
a atras tot felul de vizitatori scandalagii şi cu poftă de înavuţire. Cu mult înainte
ca Roma să depăşească stadiul de patru-colibe-şi-3-măgari, zidurile Pompeiului fuseseră
încercate şi, uneori, dărâmate de fenicieni, greci, etrusci şi, în cele din
urmă, de samniţi. Cei din urmă au impus un asemenea regim de taxe multe şi
grele (aproape similare cu cele imaginate de guvernul Ponta) combinate cu tot
felul de fineţuri în materie de represiune, încât făceau ca o foamete urmată de
molime să pară la fel de distractivă ca o vacanţă la ţară. Astfel, nu e greu de
imaginat că, atunci când în sfârşit s-au plictisit să frece menta şi s-au decis
să rescrie istoria, romanii au fost întâmpinaţi ca nişte eliberatori. Noua
stăpânire a adus noi taxe, dar şi ordine şi bună administrare. Curând, a
devenit la mare fiţă ca toţi baştanii din Roma să deţină vile de vacanţă în
zona golfului Napoli. Cu o populaţie de 20.000, adică mai mult decât mare
pentru vremurile ălea, Pompei a continuat să prospere într-o veselă
inconştienţă, fără a-şi face vreo grijă pentru ziua de mâine.
Şi mare dreptate
aveau. Iar când acea ultimă zi de mâine a venit, nu au reuşit s-o recunoască.
De fapt, încă cu 17 ani înainte, un cutremur a distrus, din nou, o bună parte a
oraşului. Şi, pe măsură ce se apropia timpul ca pompeienii să afle că, deşi de moarte şi de
impozite nu scapă nimeni, prima te poate scăpa de ultimele, cutremurele s-au
îndesit. Dar nimeni nu a considerat asta vreun semn. Nu s-au îngrijorat prea
tare nici măcar când au aflat că muntele, care îl adăpostise cândva pe
Spartacus, e un vulcan. Da, au aflat din vreme şi aveau timp să ia măsuri. Căci
Vezuviul a început să pufăie şi să scuipe fum cu câteva zile înainte de catastrofă,
iar un vulcan ştiau şi ei cam ce obiceiuri are. Ba, mai mult, când erupţia a
început pe bune, primul care s-a dus pe copcă a fost Herculaneum. Pompei, deşi lovit de o cădere de cenuşă vulcanică şi
piatră ponce destul de importantă, nu a fost distrus efectiv decât ziua
următoare. Şi totuşi, atunci când mai multe valuri piroclastice (un amestec de
gaze şi cenuşă vulcanice încălzite la vreo 3-400 de grade) au năvălit pe coasta
vulcanului la vale, în calea lor s-au aflat o bună parte din locuitorii
oraşului, care în niciun caz nu şi-ar fi închipuit eternitatea sub formă de
exponate în vitrinele muzeelor. Căci trupurile celor căzuţi au fost înglobate
în stratul fierbinte de cenuşă ca într-un cocon. Aici parţial au fost topite de
căldură, parţial au putrezit (la unele nici oasele nu au rămas). Golurile
lăsate au fost umplute cu ghips, păstrându-se astfel documentate ultimele
secunde ale nefericiţilor. Se spune că arta cere sacrificii. Ei bine, istoria
nu numai că cere cu mult mai multe, dar îşi ia singură tainul. Fără a avea
măcar are politeţea să întrebe de voluntari.
Pentru vreo 1500
de ani, oraşul a zăcut sub stratul gros de cenuşă şi piatră ponce. Apoi, în
1599, nişte muncitori, care săpau un canal au dat de ziduri acoperite cu fresce
şi inscripţii în latină, dar nimeni nu a realizat despre ce este vorba în fotografie,
iar ruinele au fost acoperite cu pământ.
În 1738, alţi
Dorei locali, care săpau fundaţiile pentru un nou palat al regelui Neapolelui,
Carol de Bourbon (care reuşise întreita performanţă de a fi concomitent Carol
III al Spaniei, Carol V al Siciliei şi Carol VI al Neapolelui). De data asta nu
s-a mai trecut cu uşurinţă peste descoperire, mai ales după ce s-a demonstrat
că e vorba de celebrul şi de mult dispărutul Pompei. În 1748 încep săpături
intense – e drept, la început, îndreptate mai ales către satisfacerea gustului
regal în materie de opere de artă antice, numai bune de împodobit reşedinţele
sale. De aia s-a şi săpat cam alandala şi s-au coletat zisele opere, fără prea
mare atenţie la restul sitului. Abia de după jumătatea sec. 19 s-a trecut la
săpături cu adevărat ştiinţifice. Care continuă şi azi, dar în mod foarte
limitat. Întreţinerea sitului costă foarte mult şi e şi foarte dificilă (acum
nu mai e protejat de pământ şi e atacat de ploaie, vânt şi poluare), aşa că
autorităţile se axează momentan pe restaurare. De fapt, o bună parte din
costrucţiile cele mai reprezentative erau în renovare, când am fost eu. Ca o
chestie anecdotică, se pare că romanii aveau alte standarde de moralitate în
ceea ce priveşte decorarea locuinţelor. Cică, în fostele apartamente regale din Napoli se
găsesc unele fesce cu aşa conţinut erotic, încât multă vreme au fost ţinute
departe de public, iar azi minorii peste 14 sau 16 ani (nu am înţeles prea bine)
le pot vedea doar cu permisiune scrisă. Ăilalţi, evident, mai au de aşteptat.
Intrarea în sit este la o aruncătură de băţ de gara Pompei Scavi, iar
tichetul costă 11 euro.
Frescele de pe pereţii lupanarului erau tare sugestive. La urma-urmei, reclama e sufletul comerţului.
În schimb camerele pentru activităţi extracuriculare sunt mai mici decât o debara, iar paturile sunt din piatră. Nu prea puneau accent pe confortul clientului, ai naibii capitalişti.
Templul lui Isis.
Varianta locală de Mc'. Erau destul de multe.
Casele celor bogaţi aveau pereţii decoraţi cu fresce. Roşu era una din culorile preferate.
Galben era cealaltă.
Vila cu celebrul mozaic care îi reprezintă pe Alexandru Macedon şi Darius III în timpul bătăliei de la Isos. Din păcate distanţa şi unghiul sub care cădea lumina nu erau cele mai favorabile.
Mozaicul de la intrare în casă - un câine negru. În lesă. Nu cred că reuşea să sperie vreun hoţ.
Poate de aia exista şi o cuşcă pentru un câine pe bune în curtea interioară (fac mişto, e un fel de altar). PS: potaia din imagine nu face parte din mobilierul iniţial al casei, chit că e negru. Singurul loc din Italia unde am văzut câini uliţarnici - da, erau mai mulţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu