Pompei

Situat la vreo 20 km de Napoli, către sudul golfului, Pompei a fost întemeiat de o populaţie nativă a Italiei centrale, oscii, undeva prin sec. 8-7 î.Hr. Clima propice şi localizarea într-un punct extrem de favorabil, atât pe uscat (întretăierea unor importante căi comerciale regionale), cât şi pe mare (port natural bine apărat de furtuni) au făcut ca localitatea să prospere rapid. Un alt factor, care a determinat bogăţia urbei era solul cenuşiu-negricios, foarte fertil – chit că nimeni nu a stat să se întrebe care era sursa lui (erupţiile vulcanice, duh; numai că pe vremea aia nu se inventase vulcanologia). Pe cât se pare, în toată perioada de la întemeiere şi până în fatidicul 79 d.Hr., Vezuviul, vecinul lor cel şturlubatec, nu şi-a făcut de cap, fapt care explică surprinderea (la propriu şi la figurat) băştinaşilor, când au aflat că paşnica gâlmă din spatele grădinii este un vulcan dornic de nemurire istorică. Altfel, arheologic se observă trei straturi de masivă distrugere (sec. 6, 4 şi 2 î.Hr.), dar fără cenuşă vulcanică, ceea ce înseamnă că sunt rezultatul unor cutremure sau a unor alunecări de teren.

Bogăţia oraşului a atras tot felul de vizitatori scandalagii şi cu poftă de înavuţire. Cu mult înainte ca Roma să depăşească stadiul de patru-colibe-şi-3-măgari, zidurile Pompeiului fuseseră încercate şi, uneori, dărâmate de fenicieni, greci, etrusci şi, în cele din urmă, de samniţi. Cei din urmă au impus un asemenea regim de taxe multe şi grele (aproape similare cu cele imaginate de guvernul Ponta) combinate cu tot felul de fineţuri în materie de represiune, încât făceau ca o foamete urmată de molime să pară la fel de distractivă ca o vacanţă la ţară. Astfel, nu e greu de imaginat că, atunci când în sfârşit s-au plictisit să frece menta şi s-au decis să rescrie istoria, romanii au fost întâmpinaţi ca nişte eliberatori. Noua stăpânire a adus noi taxe, dar şi ordine şi bună administrare. Curând, a devenit la mare fiţă ca toţi baştanii din Roma să deţină vile de vacanţă în zona golfului Napoli. Cu o populaţie de 20.000, adică mai mult decât mare pentru vremurile ălea, Pompei a continuat să prospere într-o veselă inconştienţă, fără a-şi face vreo grijă pentru ziua de mâine.

Şi mare dreptate aveau. Iar când acea ultimă zi de mâine a venit, nu au reuşit s-o recunoască. De fapt, încă cu 17 ani înainte, un cutremur a distrus, din nou, o bună parte a oraşului. Şi, pe măsură ce se apropia timpul ca pompeienii să afle că, deşi de moarte şi de impozite nu scapă nimeni, prima te poate scăpa de ultimele, cutremurele s-au îndesit. Dar nimeni nu a considerat asta vreun semn. Nu s-au îngrijorat prea tare nici măcar când au aflat că muntele, care îl adăpostise cândva pe Spartacus, e un vulcan. Da, au aflat din vreme şi aveau timp să ia măsuri. Căci Vezuviul a început să pufăie şi să scuipe fum cu câteva zile înainte de catastrofă, iar un vulcan ştiau şi ei cam ce obiceiuri are. Ba, mai mult, când erupţia a început pe bune, primul care s-a dus pe copcă a fost Herculaneum. Pompei, deşi  lovit de o cădere de cenuşă vulcanică şi piatră ponce destul de importantă, nu a fost distrus efectiv decât ziua următoare. Şi totuşi, atunci când mai multe valuri piroclastice (un amestec de gaze şi cenuşă vulcanice încălzite la vreo 3-400 de grade) au năvălit pe coasta vulcanului la vale, în calea lor s-au aflat o bună parte din locuitorii oraşului, care în niciun caz nu şi-ar fi închipuit eternitatea sub formă de exponate în vitrinele muzeelor. Căci trupurile celor căzuţi au fost înglobate în stratul fierbinte de cenuşă ca într-un cocon. Aici parţial au fost topite de căldură, parţial au putrezit (la unele nici oasele nu au rămas). Golurile lăsate au fost umplute cu ghips, păstrându-se astfel documentate ultimele secunde ale nefericiţilor. Se spune că arta cere sacrificii. Ei bine, istoria nu numai că cere cu mult mai multe, dar îşi ia singură tainul. Fără a avea măcar are politeţea să întrebe de voluntari.

Pentru vreo 1500 de ani, oraşul a zăcut sub stratul gros de cenuşă şi piatră ponce. Apoi, în 1599, nişte muncitori, care săpau un canal au dat de ziduri acoperite cu fresce şi inscripţii în latină, dar nimeni nu a realizat despre ce este vorba în fotografie, iar ruinele au fost acoperite cu pământ.

În 1738, alţi Dorei locali, care săpau fundaţiile pentru un nou palat al regelui Neapolelui, Carol de Bourbon (care reuşise întreita performanţă de a fi concomitent Carol III al Spaniei, Carol V al Siciliei şi Carol VI al Neapolelui). De data asta nu s-a mai trecut cu uşurinţă peste descoperire, mai ales după ce s-a demonstrat că e vorba de celebrul şi de mult dispărutul Pompei. În 1748 încep săpături intense – e drept, la început, îndreptate mai ales către satisfacerea gustului regal în materie de opere de artă antice, numai bune de împodobit reşedinţele sale. De aia s-a şi săpat cam alandala şi s-au coletat zisele opere, fără prea mare atenţie la restul sitului. Abia de după jumătatea sec. 19 s-a trecut la săpături cu adevărat ştiinţifice. Care continuă şi azi, dar în mod foarte limitat. Întreţinerea sitului costă foarte mult şi e şi foarte dificilă (acum nu mai e protejat de pământ şi e atacat de ploaie, vânt şi poluare), aşa că autorităţile se axează momentan pe restaurare. De fapt, o bună parte din costrucţiile cele mai reprezentative erau în renovare, când am fost eu. Ca o chestie anecdotică, se pare că romanii aveau alte standarde de moralitate în ceea ce priveşte decorarea locuinţelor. Cică, în fostele apartamente regale din Napoli se găsesc unele fesce cu aşa conţinut erotic, încât multă vreme au fost ţinute departe de public, iar azi minorii peste 14 sau 16 ani (nu am înţeles prea bine) le pot vedea doar cu permisiune scrisă. Ăilalţi, evident, mai au de aşteptat.

Intrarea în sit este la o aruncătură de băţ de gara Pompei Scavi, iar tichetul costă 11 euro.

Frescele de pe pereţii lupanarului erau tare sugestive. La urma-urmei, reclama e sufletul comerţului.

În schimb camerele pentru activităţi extracuriculare sunt mai mici decât o debara, iar paturile sunt din piatră. Nu prea puneau accent pe confortul clientului, ai naibii capitalişti.

Templul lui Isis.

Varianta locală de Mc'. Erau destul de multe.

Casele celor bogaţi aveau pereţii decoraţi cu fresce. Roşu era una din culorile preferate.

Galben era cealaltă.

Vila cu celebrul mozaic care îi reprezintă pe Alexandru Macedon şi Darius III în timpul bătăliei de la Isos. Din păcate distanţa şi unghiul sub care cădea lumina nu erau cele mai favorabile.

Mozaicul de la intrare în casă - un câine negru. În lesă. Nu cred că reuşea să sperie vreun hoţ.

Poate de aia exista şi o cuşcă pentru un câine pe bune în curtea interioară (fac mişto, e un fel de altar). PS: potaia din imagine nu face parte din mobilierul iniţial al casei, chit că e negru. Singurul loc din Italia unde am văzut câini uliţarnici - da, erau mai mulţi.