Bagnoregio

Este un oraş situat la aproximativ 90 km nord de Roma, în provincia Viterbo şi este împărţit în două entităţi: cetatea şi oraşul nou.
A fost fondat acum mai bine de 2500 de ani de către etruscii din Volsinii pe un platou vulcanic, ce domină valea Tibrului. Când romanii au făcut vânt etruscilor din regiune şi din istorie, localitatea a trecut în stăpânirea lor (în 265 î.Hr.). În perioada antică, oraşul a fost cunoscut succesiv sub două nume - Novempagi (probabil numele etrusc), respectiv Balneum Regium (fiind situat într-o regiune cu izvoare balneare), care a şi dat numele actual. În perioada romană, urbea a dobândit o oarecare importanţă, fiind situată pe două axe majore de comunicaţie: fluviul Tibru şi Via Flaminia.
După ce partea occidentală a împărăţiei cezarilor a decis să se oprească la capitolul 3 al manualului de istorie, dată fiind sa poziţia strategică, oraşul avea să fie dorit (şi cucerit) de ostrogoţi în sec. 5, preluat de la aceştia de bizantini, apoi ocupat de longobarzi pe la începutul sec. 7 (în 609, ca să fim mai exacţi) şi de francii lui Carol cel Mare în 774. Din acel moment, Bagnoregio a făcut parte din Statul Papal, până la desfiinţarea acestuia, în 1870.
Iniţial, papalitatea a anexat oraşul la teritoriile stăpânite de comiţii Monaldeschi della Cervara, dar în 1160 oraşul a căpătat statutul de comună liberă, administrată fiind de un podesta ales de cetăţeni şi aprobat de papă. În sec. 15, familia Monaldeschi della Cervara a încercat să reia oraşul cu forţa. Tentativele lor repetate nu au avut succes, dar a trezit pofta şi altor familii nobile din Lazio. Căci a fost imitată curând de contele de Cellesi. În aceste condiţii, bagnoregienii (sau cum s-or numi ei) au preferat să renunţe la o autonomie trezitoare de pofte în vecinii mai puternici şi, deci, greu de menţinut şi au acceptat un guvernator numit direct de către papă, sub promisiunea respectării libertăţilor cetăţeneşti interne.
Începând cu jumătatea sec. 17, platoul vulcanic, pe care a fost construită cetatea sau oraşul vechi, a început să fie supus unui proces accelerat de eroziune, bucăţi întregi prăbuşindu-se în râpele din jur. În aceste condiţii, autorităţile laice şi bisericeşti, precum şi cea mai mare parte a locuitorilor au fost evacuaţi în oraşul nou. În timp, suprafaţa platoului s-a restrâns constant, însă, din 2004, au început lucrări de stabilizare a rocilor cu piloni de oţel. La ultimul recensământ Bagnoregio avea undeva peste 3500 de locuitori. Din aceştia doar câţiva (vreo 12) locuiau efectiv în partea veche a oraşului. De fapt, clădirile de pe platou sunt în majoritate pensiuni turistice (de unde şi aspectul foarte îngrijit) cu nişte preţuri destul de piperate.
Bagnoregio este locul de naştere a Sf. Bonaventura, unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini ai Occidentului medieval. Născut în 1221, a intrat în ordinul franciscan. A fost sanctificat de papa Sixt IV în 1482 şi declarat "doctor al Bisericii" de Sixt V în 1588.

Imagini din oraşul nou. Care nu e chiar atât de nou, merge către sec. 16.

Biserica Sant'Agostino (sec. 15; campanila a fost ridicată în 1735).

Până pe la sfârşitul sec. 16, partea nouă a oraşului (care fusese doar o suburbie anterior) a luat locul cetăţii ca importanţă. Ca urmare, aici s-au mutat autorităţile civile şi sediul episcopiei şi au fost înălţate ziduri de apărare. Porta Albana e cam tot ce a mai rămas din ziduri. A fost ridicată de cardinalul Gian Girolamo Albani, guvernator papal al oraşului, în anul 1589.

Cetatea medievală. La origine exista un istm care lega platoul cetăţii de restul omenirii, pe creasta sa trecând şi un drum. În a doua jumătate a sec. 16, istmul a realizat că are rău de înălţime şi a luat-o la vale cu prima ploaie mai puternică. Timp de 300 de ani, accesul s-a făcut pe o potecă îngustă, abruptă şi greu accesibilă. După al Doilea Război Mondial, pentru că Bagnoregio a devenit o locaţie tot mai vizitată de turişti, a fost construit viaductul actual.

Rămăşiţele zidurilor medievale. Cea mai mare parte a fortificaţiilor s-au dus din cauza eroziunii, care a măcinat marginile platoului.

Poarta Sf. Maria - numită aşa pentru că era situată lângă o biserică cu acelaşi nume (azi dusă şi ea pe fundul râpei).

De-o parte şi de alta a porţii sunt două basoreliefuri reprezentând un leu cu un cap uman în gheare. Compoziţia face referire la revolta victorioasă a cetăţenilor din Bagnoregio împotriva familiei Monaldeschi (1457).

Cândva, Palazzo della Ragione, sediul podesta-ului. Acum, cafenea.

Inele de piatră pentru legat cai (sau măgari).

Biserica Sf. Donato a fost edificată în sec. 8 peste ruinele unui fost templu roman şi refăcută în sec. 12 conform stilului romanic. Faţada inspirată parţial din stilul baroc, a fost construită puţin după 1550. Biserica a fost dedicată unui episcop din Arezzo, martirizat în sec. 4, în timpul persecuţiilor anticreştine poruncite de împăratul Diocleţian. A fost scaun episcopal, până în anul 1699, când sediul eparhiei a fost mutat în oraşul nou.

Pictură de un autor anonim din sec. 16.

Resturi ale unor fresce aparţinând unui ucenic al lui Perugino.

Moaştele Sf. Victoria, o creştină din zonă, martirizată în sec. 3.

Altarul principal.


Rămăşiţe ale frescei de deasupra altarului principal.

Moaştele Sf. Ildebrand, episcop de Bagnoregio, mort în anul 873.

Crucifix din sec. 15, opera unui presupus ucenic al lui Donatello.