San Sebastiano

Este una dintre cele mai importante biserici veneziene de sec. 16. Localizată în sudul insulei principale, lângă Campo San Sebastiano (de fapt, în Veneţia orice piaţă, spaţiu liber, tăpşan, etc se numeşte "campo" şi îşi ia numele de la biserica din vecinătate), pe una din puţinele bucăţi de teren stabil. De unde rezultă că biserica San Sebastiano face parte dintre cele câteva edificii ale oraşului, care nu au avut nevoie de stâlpi de lemn pentru susţinerea fundaţiei.
Biserica a fost înălţată peste un fost spital, întemeiat prin 1393 de ordinul monahal al geroliminilor. Păi, nu, nici eu nu am auzit de ei. Cică, încă există, dar nu o duc prea bine - în 2010 mai aveau doar 11 membri.
Dar să revenim. În apropierea spitalului era un oratoriu (un fel de capelă sau cameră de rugăciune mai mare, dar nu chiar biserică), construit în 1396 şi dedicat Fecioarei. Pe parcursul unui secol, oratoriul a fost treptat lărgit, ajungând să înglobeze fostul ospiciu, iar în 1468 a fost transformat în biserică şi dedicat Sf. Sebastian. Acesta era un fel de ofiţer în armata romană, pe la sfârşitul sec. 3. În 288, în timpul uneia dintre persecuţiile anticreştine ordonate de Diocleţian, a fost transformat în ţintă pentru arcaşi - motiv pentru care este reprezentat legat de un copac, stâlp sau coloană şi străpuns de săgeţi. Altfel, deşi împănat ca un arici, Sebastian a fost salvat de o văduvă, în casa căreia s-a şi vindecat miraculos. Şi pentru că nu îi ajunsese, cu prima ocazie când a putut să se dea jos din pat, s-a dus în piaţa publică să-l ia pe împărat la trei-păzeşte. Augustul a dat ordin gărzii să-l omoare în bătaie, supraveghind personal lucrurile ca să se convingă că, de data asta, treaba e făcută profesional.
În evul mediu, cultul Sf. Sebastian devine unul dintre cele mai răspândite în Europa Occidentală, fiind considerat unul dintre sfinţii protectori împotriva ciumei şi a altor epidemii. Ăsta a fost şi motivul pentru care biserica era închinată lui. De fapt, biserica San Sebastiano este una dintre cele cinci biserici votive (fiecare dedicată altui sfânt considerat apărător împotriva pestilenţei - San Roco, de ex), care trebuiau să protejeze populaţia lagunei împotriva eidemiilor de ciumă. Cât de eficace a fost ridicarea acestor biserici, s-a văzut în marea epidemie de ciumă din anii 1630-1631, când au murit cam 50.000 din cei 150.000 de locuitori din lagună.
La începutul sec. 16, biserica a trecut printr-un proces de restaurare, în stilul Renaşterii târzii, şi printr-o nouă extindere, care au adus-o la înfăţişarea de azi. Lucrul a fost terminat în 1548, iar lăcaşul a fost reconsacrat în 1562. Tot, cu acest prilej, cea mai mare parte a interiorului a fost decorată cu fresce pictate de Paolo Veronese, unul dintre marii artişti ai Renaşterii din nordul Italiei (împreună cu Tizian şi Tintoretto - şi ei prezenţi cu unele lucrări în sacristia bisericii - formează trioul celor mai mari pictori veneţieni ai sec. 16). De altfel, este considerat unul dintre cei mai mari colorişti care au trăit vreodată.

Biserica era în proces de restaurare.

Sacristia conţine lucrări de Veronese, Tizian, Tintoretto, Palma cel Tânăr. Din păcate, luminile aveau prostul obicei de a sta aprinse, respectiv stinse, alternativ câteva minute. Aşa or fi interpretat ei realizarea de economii în perioadă de criză economică - să sictirească onor turiştii.