Cetatea din Slimnic

Este o fortificație ridicată pe o colină ce domină satul Slimnic (Stolzenburg pe numele săsesc). Cetatea a fost construită probabil în prima jumătate a sec. 13 (este pomenită documentar abia în anul 1282) și ocupa o poziție strategică pe drumul ce lega Sibiu de Mediaș. Inițial materialul de construcție a fost piatra. După 1400 cetatea a fost lărgită și întărită cu noi ziduri mai groase, realizate din cărămidă. Pe la 1450 s-a început și ridicarea unei biserici de mari dimensiuni în cetate, dar vremurile tulburi și lipsa fondurilor i-au determinat pe localnici să lase biserica neterminată - doar pereții laterali s-au păstrat.

Nici fortificațiile nu erau pe deplin finalizate, așa că, în 1529, voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya a cucerit-o, nu fără oarece dificultate. Voievodul se voia rege a ce mai rămăsese din Ungaria (restul era deja pașalâc) și era în conflict cu împăratul german pe tema asta. Slimnicenii, ca buni sași, țineau cu imperatorul, iar Zapolya le-a arătat de ce asta era o idee necugetată, mulți din căpoșii lingători de bere fiind trași în țeapă. Ulterior, cu ajutor militar din partea Sibiului, cetatea a fost recucerită și definitivată din punct de vedere defensiv. Dovadă că mai multe atacuri, inclusiv un asediu major organizat de turci în 1658, au fost respinse cu succes.

La începutul sec. 18 Slimnicul cunoaște un regres demografic și economic. Care s-a reflectat și asupra capacității de luptă. Sașii din Sibiu aveau propriile necazuri și nu au mai putut ajuta, iar zidurile cetății au rămas nereparate. În plus, garnizoana a fost și ea drastic redusă și ducea lipsă de alimente și muniție. De aceste probleme au profitat curuții. Ăștia erau o grupare, în special maghiară, ce se opunea alipirii Transilvaniei la Imperiul German. Localnicii, cum altfel?, erau de partea Vienei. Curuții au cucerit fortificația în 1706 și au incendiat așezarea de la poale. Au fost siliți să plece un an mai târziu, dar nu înainte de a distruge o parte a zidurilor. În 1717 s-au demarat lucrări de refacere, dar acestea au evoluat cu încetinitorul din lipsă de bani și au fost definitiv stopate doi ani mai la vale, după ce regiunea a fost lovită de o epidemie de ciumă.

În sec. 19 mai multe sectoare de zid și părți componente interne s-au prăbușit, multe din materialele de construcție rezultate fiind folosite la alte proiecte de comunitatea locală. Lucrări majore de restaurare și consolidare au avut loc între 1958-1959.

Resturile bisericii neterminate.

Camera de împăcare era o cameră întâlnită prin mai toate cetățile săsești. Aici erau închiși cu cheia soții care nu se mai înțelegeau și doreau să se despartă. Fiind siliți să trăiască un timp mai lung în același spațiu, urmau să găsească un mod de conviețuire și s-ar fi împăcat. Cel puțin așa suna teoria.