Cine o fo' primul?

Din timp în timp, când e rost de ceva câştig electoral, politicianul cel român, respectiv ăl mai moghiorok, dau cu mucii naţionalismului în ciorba democraţiei gurii de plai. Şi nici unul, nici ălălalt nu este mai breaz din punctul ăsta de vedere. Doamne-feri, să creadă careva că sunt gata să dea neînţelegerile de-o parte. Pasă-mi-te, aşa ceva ar însemna pactizare cu inamicul. Iar ciobănaşul mioritic şi războinicul pusztei tare mândri sunt că politicienii lor se pun în slujba neamului. În loc să le dea câte un şut în dosurile alea de tute de 2 lei (2 forinţi, pentru cine preferă) şi să pună mâna să trăiască unul lângă altul, cum au făcut de 1000 de ani.
Istoric, treaba stă cam aşa. Începe cu Traian+Decebal=love. Şi din love a rezultat un copil cam debil, daco-romanii sau străromânii. De care, după ce că era aşa debil, au mai şi profitat de el tot felul de lifte migratoare, gen hunii, goţii, gepizii, slavii, avarii şi o sumedenie de alţii, chestie care ştiinţific se cheamă etnogeneza românească. Pe la 896, când etnogeneza aia nu era de tot gătată, deci ciobănaşul nostru nu era sigur cam ce naţie o să iasă, poposesc în Pannonia ceva călăreţi fino-ugrici conduşi de Arpad ur, veniţi tocma de pe la marginile Evropii, dinspre Munţii Urali mai exact. Ăştia erau mai şmecheri. Ştiau de atunci ce naţie or să iasă, fiind ei deja unguri sadea (Observaţie: Pretenţia unor unguri cum că bunelul lor îi Atilla e o tâmpenie. Sunt la fel de înrudiţi cu hunii, cum suntem noi cu babilonienii. În schimb, sunt înrudiţi cu estonii şi finlandezii). După bine cunoscutul episod Gelu-Glad-Menumorut, alde magyar ember s-au plictisit de subdezvoltarea de la noi şi s-au dus să jefuiască prin locuri mai civilizate. 50 de ani au fost groaza continentului, făcându-şi mendrele prin Germania, Franţa şi Italia. Până în 955, când, la Lechfeld, regele Otto (viitorul împărat Otto I al Imperiului Romano-German) i-a tocat gospodăreşte (treabă nemţească, de!) şi i-a silit să-şi pună pofta-n cui, pe viitor, de turism fără viză. Rămaşi fără spaţiu de manevră în Occident, ungurii s-au întors la dragostea dintâi şi au ocupat Transilvania (ar fi ocupat ei şi restul, dacă nu-i oprea marea invazie tătară din 1241; dar asta deja e altă poveste). Între timp s-au catolicizat şi s-au civilizat (mai mult decât vecinii lor valahi). Şi aşa au trecut 1000 de ani cu bune şi mai ales cu rele. Până la un 1 Decembrie 1918.
Azi ar trebui, totuşi, să trecem peste lucrurile astea. Ce mai contează cine a fost primul, în afară de domeniul ştiinţific? La urma urmei, trăim într-o ţară democratică, membră a UE, care asigură drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Inscripţii, învăţământ, administraţie în limba maternă, chiar autonomie teritorială sunt chestii, ce se găsesc prin toată Europa civilizată. Şi nu am auzit pe italieni că vor Nisa înapoi de la francezi sau pe belgieni temându-se că Franţa vrea să le fure teritoriile valone. Nici catalunezii nu vor independenţa de Spania. Sau scoţienii de UK. Apropos, în ciuda logoreei, nu cred că secuii vor cu adevărat autonomia în HarCov. Acolo e o zonă săracă, iar autonomia teritorială va însemna lipsa fondurilor suplimentare de la bugetul central; în 5 ani vor ajunge mai rău ca în Somalia. Geopolitic, suntem şi noi şi Ungaria ţări membre UE şi NATO. Avem nişte tratate care ne obligă. Americanii au băgat, în anii '50, Turcia şi Grecia în NATO tocmai ca să evite izbucnirea unui război între ele. E mai probabilă, într-un viitor previzibil, unirea cu Basarabia decât cedarea Ardealului. Au şi ungurii vadimii lor, dar Ungaria Mare e doar o fantezie. Nu o vor cu adevărat. Ce să facă cu o ţară, în care maghiarii vor forma doar o treime din populaţie. Într-o Europă a democraţiilor vor ajunge să fie guvernaţi de români, slovaci şi sârbi.
Am stat destul de mult prin Ardeal şi am vorbit cu mulţi românaşi pe tema asta. Cam toţi aveau o problemă cu ungurii şi o părere proastă despre ei. Evident, în afara celor care le erau vecini, prieteni sau rude. În decembrie '89 românii şi ungurii au ieşit să înfrunte gloanţele împreună. Iar ultimii 20 de ani au însemnat mult mai mult cooperare decât conflict. Prin urmare, de ce ţinem neapărat să demonstrăm lumii civilizate că la nivel de mentalitate nu am depăşit stadiul de neanderthal?
Acu' o vreme umbla un banc pe tema cine a fost primul. Cică, era un războinic mare, Arpad. Şi a hotărât el să-şi caute o ţară nouă. Şi a încălecat Arpad şi a mers până a dat peste un râu mare, Donul. Aici i-a plăcut ţara, dar a văzut că era locuită. Aşa că a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a mers mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Nipru. Şi ţara asta i-a plăcut, dar şi pe asta a găsit-o gata populată. Deci, a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a plecat mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Mureş. Ţara era şi mai frumoasă şi mai bogată şi mai ales nepopulată. Aşa că Arpad a decis să se stabilească aici. A descălecat, s-a dezbrăcat şi s-a îmbăiat. Iar, când a ieşit din apă, nice haine, nice cal.
PS: Înţeleg, după sute de ani de suferinţe, că românii ardeleni încă au o problemă cu ungurii. Dar nu înţeleg (şi nici nu le recunosc acest drept) de ce românii din Regat au acestă problemă. Problema lor reală e mai degrabă la scufiţă.
PS2: Da, recunosc, îmi plac ungurii (ardelenii, în general), sunt tipi ok. Şi am avut şi prietenă unguroaică. De două ori. Sunt un vândut, un trădător de Neam şi Ţară.