Cheile au fost săpate de Pârâul Racilor, un afluent al Arieşului. Spre deosebire de Cheile Turzii, unde râul a despicat un deal, aici cheile au fost săpate ca un şanţ prin platoul de calcar. Deşi sunt destul de aproape de şoseaua către Cluj, nu se văd de pe asfalt. Tot spre deosebire de mai celebrul lor megieş, Cheile Turenilor sunt relativ necunoscute. Dar sunt mult mai sălbatice şi nu mai puţin spectaculoase. Şi mai ales mult mai puţin umblate. De fapt, proprietarul campingului de lângă Cheile Turzii, unde am poposit, spunea că au fost de-a dreptul scoase din circuitul turistic. Ceea ce pare destul de adevărat. Pe şoseaua mare nu sunt indicatoare către ele. Intrarea în chei dinspre Copăceni era blocată de o proprietate privată, cea dinspre Tureni de o fostă exploatare minieră de suprafaţă. Traseul în sine este, de multe ori, greu de desluşit. Poteca e năpădită de tufişuri sau arbuşti. Sau urzici. Sau prăbuşită. Marcajul este, cu 2-3 excepţii şters. Altfel, deşi poate fi destul de dificil, nu e ca şi cum te poţi rătăci. Urmezi valea, o să te scoată ea undeva. În ciuda greutăţilor, cheile mai au vizitatori. Români, din păcate, dacă e să ne luăm după gunoaie.
Noi am intrat în vale dinspre Copăceni (unde am lăsat maşina), iar de la Tureni ne-am întors pe sus, pe platou.
Da, sigur, "cazare". Pe naiba. Probabil vreun nesimţit, în clasicul spirit românesc, şi-a făcut o vilă de vacanţă într-o arie protejată. Şi a pus semnul respectiv în cazul unui foarte puţin probabil control. Am bătut la uşă pentru a cere voie să traversăm proprietatea, dar nu ne-a răspuns nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu