cautatorul: Santa Maria Gloriosa dei Frari

Este una dintre cele mai mari şi mai importante biserici din Veneţia (basilică minoră, după rangul oficial). Situată pe Campo dei Frari - malul de vest, înainte de Rialto. Complicat să treci fără s-o vezi. Şi eronat din punct de vedere turistic.
Îi spune dei Frari, pentru că a fost ridicată de fraţii minoriţi, cum mai erau cunoscuţi călugării franciscani. Pentru a sprijini ofensiva acestora împotriva diverselor erezii (era o vreme când "thinking outside the box" te putea aduce prea aproape de o ditamai grămada de lemne), autorităţile veneţiene - mai exact, dogele Jacopo Tiepolo - au cedat locaţia respectivilor monahi în ideea ridicării aici a unei biserici. Deşi planurile erau gata încă din 1231, o oarecare jenă financiară a preacuvioşilor (cu zgârcenia sa proverbială, Serenissima oferise terenul, dar nu dăduse niciun sfanţ din visterie, fiind o mare sprijinitoare a liberei iniţiative şi a voluntariatului), urmată de o drăguţă epidemie de ciumă, a dus la amânarea punerii lor în aplicare. Abia în 1250, şi-au scuipat în palme şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. La 1338, când ultima cărămidă se instala cuminte în lăcaşul ei, devenise deja limpede că biserica, aşa cum fusese proiectată, nu putea acomoda mulţimea credincioşilor. Prin urmare, deşi abia îşi scuturaseră praful din straie, s-au apucat, din nou, de lucru pentru a ridica un edificiu mai mare.
Ceea ce vedem azi este construcţia definitivă, gătată pe la anno domini 1428. Faţada nu a fost gata decât în 1440, iar marele altar a fost consacrat în 1469. Ridicată din cărămidă roşie, Santa Maria Gloriosa dei Frari este una dintre cele mai reprezentative exemple ale goticului italian din oraş. Campanila, ridicată în 1396, este a doua ca înălţime din Veneţia, după cea a basilicii San Marco. Fiind construită de un ordin călugăresc, biserica avea ataşată şi o mânăstire. Aceasta a fost edificată înaintea basilicii propriu-zise căci, vorba aceea - de rugat, poţi s-o faci oriunde şi Dumnezeu tot te aude; cu dormitul e mai complicat. Conventul iniţial a fost distrusă în întregime de un incendiu, în anul 1369. În deceniile următoare a fost refăcut pe nişte dimensiuni mai generoase.
Ornamentaţia interioară reflectă toate epocile şi modele, pe care le-a străbătut. De la goticul timpuriu, la renaşterea veneţiană, apoi la baroc şi neoclasicism.

P.S.: Da, am avut ocazia unei noi vizite în lagună şi nu am ratat-o. Eu nu sunt naţionala lui Piţurcă (ca să ajustez metafora la actualitate).

Altarul principal.

Pictura de pe altarul principal este opera lui Tizian. Este cea mai mare "pala" de altar din Veneţia.

Monumentul funerar al dogelui Niccolo Tron.

Monumentul funerar al dogelui Francesco Foscari.

Capela sfinţilor franciscani. Pictură de Bernandino Licinio, începutul sec. 16.

Capela milanezilor. Pictură de Alvise Vivarini, a doua jumătate a sec. 15.

Monumentul funerar al lui Canova. Opera marelui sculptor însuşi, urma iniţial să fie mormântul lui Tizian. Nu a fost pentru cine s-a pregăti.

Monumentul funerar al lui Tizian, realizat în 1853. Până atunci marele artist nu avusese decât o piatră simplă în pardoseală.

Curtea interioară a cloaşterului.

Mormântul dogelui Francesco Dandolo. Pictura îi aparţine lui Paolo Veneziano (sec. 14).

Altarul baroc din sacristie. În el se află un recipient, care ar conţine câteva picături din sângele lui Isus.

Sf. Ioan Botezătorul, sculptură în lemn de Donatello.

Monumentul funerar al dogelui Giovanni Pesaro.

În centru - monumentul funerar al amiralului Benedetto Pesaro.
În stânga - monumentul funerar al condottierului Paolo Savelli.

Capela Corner (după numele unei familii de mari negustori veneţieni). Pictură de Bartolomeo Vivarini, sfârşitul sec. 15. Clanul Vivarini a dat cei mai importanţi pictori veneţieni, înainte să intre în scenă familia Bellini.