A fost fondat în anul 734 î.Hr. (deci e doar niţel mai "tânăr" decât Roma) de către fenicieni - popor de navigatori şi negustori din zona Libanului de azi, primii care au colonizat o sumedenie de aşezări în jurul Mediteranei. Fenicienii i-au zis Ziz - "Floare", deşi nimeni nu ştie de unde vine numele. După vreo două secole, oraşul a trecut în subordinea Cartaginei, puternică cetate nord-africană, fondată tot de fenicieni şi devenită independentă. De fapt, cartaginezii au ocupat toată partea de vest a insulei. În paralel, grecii au colonizat partea de est, unde au întemeiat o serie de oraşe, între care cel mai înfloritor era Siracuza.
Aşa cum se întâmplă atunci când două mari puteri se întâlnesc într-un teritoriu limitat (insulă, de), nu a durat prea mult până când fiecare parte a decis că lumea ar fi mult mai bună, dacă ceilalţi ar trece dintr-un domeniu de interes al politicii externe într-un domeniu de interes doar pentru istorici. Acest mod de gândire a dus, evident, la război. Sau, mai exact, la un lung şir de războaie între cartaginezi şi greci, care s-au întins pe perioada sec. 5-3 î.Hr. Luptele s-au dus pe uscat şi pe mare, cu succese de ambele părţi, dar fără ca vreuna din tabere să capete victoria totală.
În cele din urmă, în regiune şi-a făcut intrarea o nouă putere, Roma, care a avut grijă să arbitreze lungul conflict din insulă în interes propriu. De-o asemenea manieră, încât, după primul război punic (primul război dintre Roma şi Cartagina, adică; cartaginezilor li se mai spunea şi "puni"), Sicilia devine prima colonie romană din afara peninsulei italice. Urmaşii lui canis lupus au fixat capitala provinciei nu la Palermo, ci la Siracuza. În aceste condiţii, Palermo a devenit un oraş provincial, cu o viaţă economică prosperă şi, în general, lipsit de experienţe traumatizante. Romanii au renunţat la numele cu rezonanţă botanică şi l-au preluat pe cel folosit de grecii din insulă - Panormus, care se poate traduce prin port bun sau port complet din cauza faptului că golful Palermo este un excelent port natural.
Dar lucrurile bune au prostul obicei să nu dureze. Ba, mai mult, tendinţa lor este să o ia la vale, atunci când ne-am obişnuit cu ele şi le cam luăm ca de la sine înţelese. În cazul palermitanilor (şi al sicilienilor în general) sorocul a venit în sec. 5 d.Hr., când Imperiul Roman de Apus troznea, de ceva vreme deja, din toate încheieturile. Din păcate pentru localnici, Sicilia este o insulă mare situată în centrul Mediteranei, iar acest fapt îi conferă o deosebită importanţă strategică din punct de vedere politic, militar şi comercial. Nicio putere nu poate spera să controleze Mediterana, dacă nu deţine insula.
Primii, care s-au gândit la acest aspect, au fost vandalii. Popor germanic, după o lungă hălăduială prin imperiu, au reuşit să cucerească posesiunile romane din nordul Africii. Conduşi de regele Genseric, ei au ocupat şi Sicilia în anul 440. Din acest punct, dubiosul avantaj de a avea o poziţie strategică (şi care le adusese atâtea avantaje secole de-a rândul) le-a ieşit localnicilor pe nas.
Vandalii nu au deţinut insula pentru mult timp. În 476, Imperiul Roman de Apus şi-a dat obştescul sfârşit, în Italia fiind constituit un regal al ostrogoţilor (altă populaţie germanică). Regele ostrogot, Theodoric cel Mare, a realizat şi el importanţa strategică a Siciliei şi indigenii au experimentat un al doilea val de distrugeri şi masacre în mai puţin de jumătate de secol. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. În sec. 6, împăratul bizantin Justinian cel Mare s-a decis să reconstituie Imperiul Roman. Pentru aceasta, în primul rând, trebuia cucerită Italia. Iar pentru cucerirea Italiei, ce loc mai bun de plecare decât Sicilia ar fi? Acestea fiind zise, generalul imperial Belizarius a debarcat la Siracuza, aducând cu el ceva asedii, un pic de distrugeri, sistemul juridic bizantin, precum şi o lungă listă de noi impozite. Deşi bizantinii au pierdut, în cele din urmă, Italia în faţa altor germanici - longobarzii, Sicilia a rămas o provincie a imperiului. Ba, pentru scurtă vreme, împăratul Constans II chiar a mutat capitala de la Constantinopol la Siracuza
În sec. 7, o nouă putere se afirmă pe scena mediteraneeană. Arabii cuceresc Egiptul, apoi şi restul nordului Africii. Ca şi alţii înainte, au decis repede că viaţa nu se merită trăită, dacă nu îi fericesc pe sicilieni cu dominaţia lor. Deja, după anul 700, arabii maghrebieni transformaseră raidurile asupra insulei într-un eveniment anual. Dar nu au reuşit o debarcare masivă decât în 826, cu largul concurs al amiralului bizantin Eufemius (acuzat de corupţie, violarea unei călugăriţe şi intenţii de uzurparea a tronului imperial, el a decis că aurul arab e preferabil oţelului grecesc). În 831, Palermo a fost cucerit şi emiratul arab al Siciliei a fost proclamat. Chiar şi aşa, campania de cucerire a insulei a durat mai mult de un secol. Abia în 965 bizantinii pierd ultimele posesiuni.
Spre deosebire de ceilalţi, arabii au stabilit capitala Siciliei la Palermo, nu la Siracuza (pe care, oricum, nu au cucerit-o decât în 878). Eu au redenumit oraşul Balarm, din care a derivat numele actual. Arabii au introdus ordinea şi o administraţie tolerantă. Deasemenea, au adus cu ei noi tehnici agrare şi noi culturi, iar viaţa economică a cunoscut un boom fără precedent. Întrucât lumea arabă se întindea deja din India până în Spania, comerţul s-a dezvoltat şi el. Oraşul a cunoscut o lungă perioadă de linişte, prosperitate şi dezvoltare. La 1050, Palermo avea o populaţie de vreo 350.000 de locuitori, ceea ce-l făcea al doilea oraş din Europa Occidentală, după capitala Spaniei musulmane - Cordoba. Cu puţine excepţii, oraşele creştine erau, în sec. 11, cu puţin mai mult decât o adunătură de colibe. Parisul abia depăşea 20.000 de locuitori, de exemplu.
Dar, ce spuneam despre lucrurile bune? Istoria a arătat că toate societăţile, care au ajuns la un înalt nivel de cultură şi civilizaţie, încep să se plictisească de prea mult bine (pe plan intern) şi să lase garda jos (pe plan extern). Emiratul Siciliei nu a făcut excepţie. În sec. 11 a intervenit o criză dinastică, urmată de un război intern între mai multe facţiuni. În timp ce dumnealor erau preocupaţi cu păruirea reciprocă, un grup de mercenari normanzi (descendenţi ai vikingilor stabiliţi în vestul Franţei) conduşi de Robert Guiscard, au debarcat în Sicilia, în anul 1060. Sleiţi de conflictul civil şi confruntându-se cu noua tactică occidentală a cavaleriei grele, mărturisitorii lui Alah au fost daţi repede peste cap (şi cu sprijinul populaţiei creştine din insulă) şi au purces să-şi facă de cap cu cele 70 de hurii.
Normanzii au întemeiat un regat creştin, care cuprindea şi sudul cizmei italiene şi au păstrat capitala la Palermo. Din calcul politic sau din convingere regii normanzi au păstrat, într-o oarecare măsură, politica tolerantă a emirilor arabi şi Sicilia a rămas o societate multi etnică şi multi religioasă relativ paşnică şi echilibrată, deşi comunitatea musulmană nu a fost scutită cu totul de politici discriminatorii.
Spre sfârşitul sec. 12, prin intermediul relaţiilor dinastice, Regatul Siciliei a trecut din mâinile normanzilor în stăpânirea împăratului romano-german Henric VI. Fiul său, Frederic II, rege al Siciliei şi împărat german, şi-a avut sediul puterii la Palermo. El a părăsit rareori Sicilia (ca să meargă în cruciadă, de ex.). Frederic a iniţiat o politică de toleranţă religioasă şi etnică fără egal în Europa de atunci (şi de fapt până la Prusia lui Frederic cel Mare în sec. 18). Sub domnia sa Palermo a înflorit din nou. Populaţia, care scăzuse spre 100.000 de locuitori, după cucerirea normandă, a crescut vertiginos. Legi scrise au fost introduse (primele în Europa Occidentală), administraţia a fost centralizată, a fost întemeiată Universitatea din Palermo. Liniştea şi prosperitatea au atras emigranţi din partea continentală a regatului, dar şi din restul Italiei. Astfel încât, în ciuda politicii de toleranţă, populaţia a fost latinizată (până atunci grecii şi arabii erau majoritari), iar catolicismul a devenit religia majoritară.
La scurtă vreme după moartea lui Frederic II, Regatul Siciliei a fost ocupat de Carol de Anjou (fratele regelui Franţei Ludovic IX). Acesta îi dispreţuia pe sicilieni, considerându-i nişte ţărănoi de rasă corcită, mai mult mauri, suspecţi în ceea ce priveşte dreapta credinţă catolică şi incapabili de loialitate. El a adus cu sine funcţionari francezi şi o guvernare de mână forte. Deasemenea, el dorea organizarea unei expediţii armate pentru cucerirea Constantinopolelui şi încoronarea sa ca împărat. Conştient de toată povestea, împăratul bizantin Mihail VIII a pompat mari sume de bani în organizarea unei revolte antiangevine. Cu sprijinul aurului imperial, palermitanii au avut grijă să-i transmită lui Carol ce părere au ei despre regimul şi poftele sale. În duminica Paştelui, 30 martie 1282, în timpul slujbei de vecernie (de unde şi numele de "vecerniile siciliene"), s-au revoltat. În puţin peste o lună de zile, orice urmă a administraţiei angevine din insulă dispăruse. Flota strânsă de Carol de Anjou la Palermo fusese incendiată şi toţii francezii, care nu avuseseră simţul politic de a părăsi Sicilia la timp, vorbeau graseiat cu îngerii.
Afacerea nu s-a terminat prea bine pentru sicilieni. Prea mici pentru a susţine un război cu angevinii, au apelat la regele Aragonului, Petru III, pentru ajutor. Acesta i-a ajutat, după ce l-au acceptat ca rege. Urmarea a fost împărţirea Regatului Siciliei. Sudul Italiei, numit în continuare Regatul Siciliei (ulterior s-a numit Regatul de Napoli), deşi nu mai conţinea şi insula, a rămas sub domnia lui Carol de Anjou. Sicilia, devenită Regatul Siciliei de dincolo de Far sau Regatul Trinacria, departe de a se reinventa ca un stat independent, a ajuns sub dominaţia Spaniei. Foarte repede, sicilienii au înţeles ce alegere proastă făcuseră. Dacă franţujii se mulţumiseră să îi dispreţuiască, în mod arogant, pe tema amestecului etnic şi religios, spaniolii au adus inchiziţia pentru a investiga problema.
În sec. 16, Spania şi-a asigurat stăpânirea şi asupra Regatului Neapole, dar nu a refăcut vechiul stat al normanzilor, ci a preferat să guverneze, în continuare, cele două regate în mod separat. Regii spanioli vor acorda o atenţie tot mai mare părţii continentale, astfel încât, dacă Napoli va cunoaşte o dezvoltare extraordinară (la 1700 era al treilea oraş al Europei creştine ca populaţie şi prosperitate), Palermo se va menţine cu greu între două ape. Nu decade efectiv, dar nici nu se bucură de o înflorire peste măsură; mai mult dormitează. Abia în 1816, după Tratatul de la Viena, cele două părţi sunt reunificate în Regatul celor două Sicilii, cu capitala la Napoli.
În 1860, Giuseppe Garibaldi şi ale lui 1000 de "cămăşi roşii" au cucerit Napoli şi au debarcat în Sicilia. După ce au ocupat Palermo, au organizat un referendum, la care imensa majoritate a populaţiei a votat alipirea la Regatul Italiei (în general, italienii din nord îi cam înjură azi pe străbunicii lor că i-au acceptat pe sicilieni; părerea generală este că Sicilia nu reprezintă sudul Italiei, ci nordul Africii). Nici sudiştii nu au fost prea încântaţi, pe termen mediu şi lung, de consecinţele gestului lor patriotic. În deceniile următoare, oraşul a cunoscut o creştere cătinuţă în comparaţie cu eforturile depuse de puterea centrală pentru dezvoltarea unor oraşe precum Roma sau Milano. Cu toate acestea, Palermo începea să capete o faţă nouă, chit că aceasta se datora faptului că proprietarii funciari ai insulei îşi mutau hogeacul în capitala administrativă a noii provincii italiene. Căci despre oarece creştere industrială nu prea a putut fi vorba (portul, evident, a fost modernizat şi extins - dar cam atât). Noii şi bogaţii rezidenţi au finanţat ridicarea unui mare număr de vile, construite în stilul Art Nouveau, la mare modă în epocă. Palermo n-o fi fost el vreo mare putere economică, dar se putea compara în frumuseţea construcţiilor şi monumentelor cu oricare altă urbe din regat.
Şi cam aşa s-ar fi derulat viaţa palermitanilor, dacă nu ar fi fost al Doilea Război Mondial şi un Duce tare nefericit că tot măcelul s-ar fi putut termina, fără să aibă şi el parte. În primii ani de rezbel, localnicii ştiau că este război doar din imaginile din jurnalele de la cinema; aliaţii, pe cât se pare, nu găsiseră o motivaţie strategică, pentru a nu lăsa să ruginească alarmele antiaerine. Toate acestea au luat sfârşit, în 1943, când anglo-americanii au debarcat în Sicilia. Cum portul din Palermo putea fi folosit de nemţoi, pentru a aduce întăriri, aliaţii au trimis câteva sute de bombardiere grele să-l întrebe de sănătate. O dată cu demolarea portului, tactica americană a "covorului de bombe" (ştiţi voi, "sigur că lovim şi fabrica, dacă distrugem toată partea aia de oraş") a asigurat noi oportunităţi imobiliare. Practic, toată zona din jurul portului, adică partea cea mai veche din Palermo a fost nivelată fain-frumos. După toate acestea, sosirea tancurilor yankee nu a condus nici ea la sporirea rondurilor de panseluţe, halitorii de varză acră şi cârnaţi având obiceiul de a nu capitula, mai înainte de a fi siguri că au fost distruse un număr satisfăcător de clădiri.
În 1946, Sicilia a fost declarată o provincie cu statut special, bucurându-se de o largă autonomie (parlament local, etc.). Din păcate, ceea ce în alte ţări ar fi funcţionat în sensul punerii la lucru a fondurilor, care nu mai erau trimise la bugetul central, în beneficiul dezvoltării locale, în Palermo (şi în tot restul Siciliei, normal) a dus doar la înflorirea fără precedent a afacerilor Mafiei. Având în buzunar toată floarea politică, administrativă şi justiţiară locală (fiind autonomie însemna şi mai puţin control de la centru), mafiosi au acţionat pe faţă şi în forţă. Distrugerile cauzate de război au fost o plimbare prin parc faţă de ce a urmat. Clădirile istorice din centrul vechi nu au mai fost restaurate, ci dărâmate pentru a face loc unor afaceri imobiliare de toată frumuseţea. Au urmat sute de vile din alte cartiere - monumente arhitectonice, centura verde a oraşului cu viile şi conacele sale şi, că tot am adus vorba mai sus, parcurile au făcut şi ele cunoştinţă cu betonul. Primarul vremii a semnat, în cinci ani, vreo 4000 de autorizaţii de construcţie, din care 2500 pe numele aceloraşi trei pensionari (doi din ei fiind, de multă vreme, oaspeţii unor instituţii specializate). S-a mers până acolo, încât una din clădirile simbol ale oraşului a fost pusă la pământ într-o singură noapte, pentru că în ziua următoare era programată şedinţa de guvern, care ar fi clasificat-o monument istoric şi arhitectonic de interes naţional. Una peste alta, un mileniu de invazii plus marea ciumă nu au reuşit să distrugă urbea la nivelul atins de mafie între 1950-1980.
Astăzi, Palermo este o metropolă aglomerată şi (destul de) agitată, deşi nu în sensul german al termenului. Oraşul, deşi frumos şi maiestuos la o primă vedere, are o aparenţă dezolantă de părăsire. E ca atunci când vezi o femeie frumoasă la distanţă, dar, pe măsură ce se apropie, realizezi că a fost frumoasă cândva, încă păstrează ceva din acea frumuseţe, însă acum este urâţită, marcată de o viaţă grea, ofilită înainte de vreme. Clădirile sale monumentale au patina lăsării în paragină (ca să fiu drept, sunt şi cazuri de monumente restaurate în ultimii ani, dar nu prea multe). Multe din bisericile sale sunt închise, pe ziduri au crescut buruieni, ferestrele sunt sparte.
Bine, lucrurile nu sunt într-atât de sumbre. Odată ce treci peste impresia defavorabilă iniţială, descoperi că ai ce vizita şi admira. Cele trei zile, pe care le-am petrecut acolo nu au fost suficiente pentru a vedea chiar tot ce merita văzut.
Relieful Siciliei e cam aşa...
... astfel încât, oraşul s-a întins şi el pe unde a putut, respectiv într-o vale niţel mai largă, încadrat de două culmi muntoase şi de mare.
Acestea fiind datele problemei, aeroportul oraşului a fost construit în cea mai apropiată zonă, unde au găsit o fâşie de teren plat. Fâşie cuprinsă, la rândul ei între...
şi...
Pista începe efectiv pe malul mării şi te apucă o oarecare îngrijorare, când realizezi că se văd tot mai bine vapoarele, după care crestele valurilor devin vizibile, apoi distingi toate părticelele ambarcaţiunilor mai mici, observi umbra avionului pe apă, iar ţărmul nu se iveşte. Practic, pământul îl ai sub ochi doar în momentul când avionul pune roatele pe beton.
Nordul oraşului - partea prin care intri venind dinspre aeroport - este zona cea mai nouă, blocuri construite în ultimii 30-40 de ani.
Altfel, partea veche, unde se învârt turiştii, arată cam aşa...
Da, mai au câteva parcuri. Dar nu prea mari. Cişmigiul este definiţia junglei amazoniene, pe lângă peticele patetice de verdeaţă din Palermo.
Corso Magenta e unul dintre bulevardele principale, chit că-i doar o stradă cu două benzi. În weekend, este strict zonă pietonală. Toate oraşele italiene, prin care am fost, au politica asta. Păcat că nu a fost preluată şi de verii lor mai estici şi mai stupizi.
Atât a mai rămas dintr-un palazzo demolat prin anii '60.
Cum ziceam, paragină.
Clădirea poştei - ridicată în perioada interbelică.
Gara.
Monumentul celor căzuţi în lupta contra Mafiei. Nu e în centrul oraşului, ci pe un (aproape) maidan în marginea către mare.
Şi, că tot veni vorba, într-un părculeţ am găsit o placă memorială dedicată lui Joseph "Joe" Petrosino, american de origine italiană, locotenent în NYPD, asasinat în 1909 la Palermo, pe când investiga conexiunile mafiei siciliene cu "familiile" italiene din America.
Unul dintre locurile ce nu trebuie ratate. Mmmmm!
Palazzo Galletti di San Cataldo (sec. 15).
Teatro Politeama Garibaldi, 1891.
Teatro Massimo, 1897.
Palazzo Steri. Construit în sec. 14. Între 1600-1782 a fost sediul inchiziţiei.
Şi, ca în orice oraş din sud, la o azvârlitură de băţ faţă de palate, nelipsitele străduţe - ghetou, înguste şi murdare.
Multe locaţii din zona cea mai veche a oraşului sunt semnalizate deasemenea în arabă şi ebraică. Probabil în amintirea vremurilor când diversitatea etnică era aici la ea acasă. Acum nu mai este cazul. Palermo este locuit în proporţie de 97% de italieni. Iar al doilea grup etnic al oraşului provine tocmai din Sri Lanka.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu